Este bine de știut, din capul locului, că Rezonanța se întemeiază pe empatie, iar aceasta se întemeiază pe rezonanță.
Ce m-a bucurat și m-a fascinat la mama, a fost și a rămas voința ei de a munci fără odihnă și într-un ritm amețitor. Așa am învățat noi de când eram mici, și acum, când am altă înțelegere rămân uimit că am putut suporta un „regim de ocnaș”, neavând nicio înțelegere, că eram și eu, bietul de mine, un băiețandru plin de avânt, dar totuși, cu viață crudă de prunc.
Acesta da titlu de „tabletă”, ar zice un mucalit sau cineva supărat, pe Calinic Argeșeanul! Ca să crezi, oricum, de-a valma, cum se mai obișnuiește, înseamnă că avem o problemă cu sinele relației, cum ar zice Verena Karst, adică acel sine al relației care se naște între două făpturi (oameni) ce s-au lăsat unul în mâinile celuilalt, iar acest sine al relației se formează prin trăirea relației Eu-Tu, prin întâlnire, deci, se naște în spațiul de rezonanță dintre Eu și Tu, dar și în urma sarcinilor zilnice, prin ceea ce cei doi modelează și construiesc împreună.
Ce ne hrănește sau mai bine zis, ce ne bucură sufletul? Spunem adesea: mi-am încărcat bateriile, adică am intrat în văzduhul Duhului Sfânt! Adică, ceva misterios ne-a însuflețit, ne-a împlinit, fără ca noi să fi contribuit cu ceva anume, decât să fim cu inima curată ca să primim roua Duhului Sfânt, chiar din dimineața vieții noastre.
Mai pe scurt, Rezonanța înseamnă a ră-suna, știindu-se că sunetele sunt vibrații, de aceea a ră-suna înseamnă că vibrațiile își transmit între ele comunicarea ce duce la starea de oscilație.
Întotdeauna, când a fost timpul de a scrie despre oameni şi evenimente, m-a cuprins îngrijorarea cum să fie acel material, pentru a reflecta adevărul ca bobul de rouă în care raza soarelui străluceşte.
Se spune că noi, oamenii, percepem lumea cu toate simțurile noastre, fiind zidirile Domnului Dumnezeu, care gândim și reflectăm ca să-i percepem și să-i înțelegem pe semenii noștri, lumea frumoasă care ne înconjoară, pe noi înșine și lumea în care ne vedem și ne regăsim, ca parte a ei.
Printre alte cărți, am citit și una mai aproape de sufletul omului: „Mai mult timp pentru suflet – Calea spre vitalitate”, Editura Trei, București, 2023, tradusă din limba germană de Ioana Brigle. M-am gândit că, fiind de un real folos, este potrivit ca o perioadă de timp să mai citiți și ceva mai relaxant, că de Filosofie cred că v-ați „plictisit”.
Fără să ne bocim prea mult, deși ar trebui pentru că lumea interioară, dumbrava sufletului nostru este de cele mai multe ori pustiită, ori neglijată cu bună știință sau din necunoaștere și gravă neglijență, noi, laolaltă, ne străduim cu îndârjire ca să avem, cu orice preț, succes și iarăși succes!
Iată cum scrie: „Altădată, puteai considera ca indiferent de a da întâietate Religiei sau Științei. Astăzi nu mai este așa. Știința – după un fel curent de a vorbi – s-a emancipat.
Nu mi-a plăcut să aud, niciodată, de trenul accelerat, cum că ar fi un mijloc mai rapid de locomoție. Ori de câte ori am călătorit cu un asemenea utilaj pe roate de fier, alunecătoare pe șine de oțel, după o vreme, mi-am zis că e un tren obișnuit și „accelerat” era doar o expresie tehnică imprimată pe o tablă vopsită în alb și cu litere negre.
Dintr-o familie de mici funcționari, Emile Boutroux, se naște în anul 1845, lângă Paris. Profesorul său a fost Lacheller, filosoful care a influențat întreaga filosofie franceză mai recentă. Își completează studiile la Universitatea Heidelberg (Germania) înfruptându-se din filosofia clasică germană, fixându-și propria-i metodă istorică, așa cum apare în studiile frumoase asupra lui Kant, Leibniz, J. Bohme, Descartes.
Unii mai mucaliți susțin că este o problemă cu „timpul” și că am trăi – și aici se are dreptate – sub presiunea timpului! Ne gândim, bineînțeles, că legătura noastră dintre natura „interioară și exerioară” se pierde foarte ușor, pentru că se pune problema gestionării emoțiilor, care ne duc în legătură cu noi înșine, cu trupul nostru și chiar cu sufletul nostru, cu semenii (aproapele), dar și cu lumea, în general și special.
În anul 1875 a venit pe lumea aceasta Giovani Gentile, în sărăcăcioasa Sicilia, la Castelvetrano din Italia. Din tinerețe a fost influențat de profesorul său de filosofie Donato Jaja în timpul studiilor la Pisa și scrie, astfel, despre profesorul său: „el a fost acela care a deșteptat în mine germenii latenți ai vieții speculative; el mi-a dat pâinea spiritului din care eu și azi mă hrănesc, el mi-a dăruit întreagă dragostea lui, el mi-a fost de fapt al doilea părinte spiritual al cărui ochi atent veghea cu dragoste asupra copilului său spiritual și când acesta era departe de el, încurajându-l”.
Poetul german Heinrich Heine (1797-1856) avea și el, ca aproape toți oamenii, spaima pierderii de timp, așa cum o are o mare parte a omenirii, dar altora, să am iertare, nici nu le pasă. Și pe vremea lui era tot ca pe vremea noastră, grele împrejurări, de aceea scria: „Mi-e inima grea, cu durere/ Eu cuget la vremuri bătrâne/ Am înțeles atunci lumea/ Și rost avea ziua de mâine/...Dar astăzi sucit pare totul/ Prin jale și chinuri mă port.../ Posac pare totul acuma/ Și jalnic și putred și rece;/ De n-ar fi puțină iubire,/ Prin viață zadarnic ai trece!”
Pagina 1 din 106