La examenele de sfârşit de an, tanti Ana, cu casa pe strada Lânei, nr. 9, pleca la Cluj ca să încurajeze pe îngerul ei, că numai aşa îi zicea lui Mircea.
Când eram prunci şi unii chiar acum, când ne apropiam de vremea Postului Mare starea noastră trupească şi sufletească intra într-o atmosferă aparte. Simţeam că întregul nostru organism se pregăteşte pentru o nouă perioadă de timp, atât pentru strunirea trupului cât şi înduhovnicirea sufletului.
Viaţa studenţească este unică în felul ei. Unii dintre noi am avut bucuria să fim colegi în internate, la şcoli normale, licee sau alte medii de învăţământ universitar.
Pornit la drum spre Sibiu, înainte de a intra în Turda, un autobuz are impact cu un autoturism. Maşina s-a făcut bucăţi, iar din cei cinci inşi dinăuntru a scăpat doar femeia. După număr era de la Alba-Iulia.
Mă gândeam la câine, că atunci când îl doare capul, îl vedeam cum, cu oarecare tristețe se hrănea cu fire de iarbă. Nu știu de unde au scos povestea asta oamenii, dar se pare că este adevărat.
Când plecam la examene la universitate trebuia să mă îmbrac adecvat, pe dinăuntru cu ştiinţă de carte, iar pe dinafară cu ţinută impecabilă.
Temelia solidă a unei adevărate vieţi duhovniceşti este postirea.
În Inăul de la umbra muntelui Şatra lui Pintea Viteazul, m-am bucurat de o mare frumuseţe naturală. Aducea un pic cu satul unde m-am născut. Biserica din lemn, de o mare frumuseţe artistică, adusă din Rusul Băii Mari datează de prin 1778. Iarna era un frig groaznic în biserică.
Începutul Postului Mare, spre deosebire de alte posturi ale anului bisericesc, are o aură aparte. Așa mi s-a părut mie cel puțin. Când eram prunc, pregătirile pentru a intra în post erau deosebite.
Deseori mergeam la Remetea Chioarului să văd biserica de lemn, monument istoric, răsărită din grinzi şi bârne de stejar, lucrat de mâini sfinte purtate de credinţă neclintită în Dumnezeu. Este şi azi aşezată pe un dâmb, de sute de ani, dând mărturie că sufletele chiorenilor remeteni se înalţă mereu către tăriile cerului.
Mereu îmi vine în minte să scriu despre politețe sau bună-cuviință, cum s-ar mai chema pe românește. Se spune mereu, că fiecare om ar jindui ceea ce nu are și vorbește și scrie, așijderea, tot din aceeași pricină.
Un personaj cu totul pitoresc, pe care nu-l uit, chiar dacă nu mai este fizic printre noi, a fost Părintele Leşe Nicolae. Era tocmai din Borcut. Mai avea o soră pe nume Zamfira monahia, dată afară din Mănăstirea Polovragi, cu Decretul 410/1959.
Dacă găsim prin bibliotecă o cărțulie de buzunar: Calități și defecte, editura Albatros, București, 1978, din Colecția Cogito, vom putea citi lucruri minunate, de zidire de suflet și inimă.
Umblând cu ajunul de Bobotează – cu Crucea – se spune în partea locului, pentru că în ajunul Crăciunului, cu icoana Naşterii lui Iisus nu se umblă în Ardeal, de la fiecare gospodar se strângeau fuioare de cânepă. M-am gândit cum să procedez, ca să nu se piardă nimic. Zis şi făcut.
M-am gândit mereu la cei care nu pot să postească dar îşi fac griji mari şi chiar au mustrări de conştiinţă că nu se pot supune rânduielilor din cauza neputinţei.
Pagina 87 din 106