Cuvine-se cu adevărat, să zăbovim încă asupra postului mai sever pentru cei care am căpătat o oarecare greutate, rotunjindu-ni-se pântecele mai mult ca în zilele obişnuite.

Aud că în post se adaugă kilograme în plus. Dar nu am auzit numai, ci unii o clamează fără să-şi facă nici o problemă. Probabil că, din grija de a nu slăbi, s-au mai pus câteva kilograme. Aud, de asemenea, că şi stresul rotunjeşte câteva kilograme în plus.

Nu rareori mi-a fost dat să aud, în anumite ocazii: Fă lingura mai mică!

Cu mulţi ani în urmă, când nici pomeneală de a-mi urmări gabaritul, deci aveam ceva peste 27 de ani, când, la ora 5 dimineaţa intram în Sfântul Altar la Mănăstirea Cernica şi făceam de istov mătănii, înainte de a începe pomenitul pomelnicelor la Sfânta Proscomidie, aud pe Părintele Sebastian Marcu, zicând: Ai grijă Calinic! Fă lingura mai mică! Contrariat în sinea mea, am tăcut chitic. După sfârşitul slujbelor de dimineaţă, pe la ora 9, mergeam împreună în partea de răsărit a mănăstirii şi ne uitam spre soare răsare, meditând la bogăţia slujbelor ortodoxe. Îl auzeam, după aceea, povestind cu un dar inconfundabil, crâmpeie din viaţa sa de demult.

Era un om cu mare experienţă de viaţă. Călătorise pe oceanele lumii. Ştia o sumedenie de limbi străine. Fusese stareţ o vreme la Mănăstirea Dobrovăţ, din preajma Iaşului, ctitorie a Sfântului Ştefan cel Mare.

Desfiinţându-se mănăstirea în urma Decretului 410/1959 a fost repartizat (adică un fel de domiciliu forţat!) la Mănăstirea Cernica, unde mai erau foşti stareţi ca: Macarie Neacşu, Dorotei Lica, Arhimandritul Teofilact şi alţii. Sebastian Marcu avea o statură uriaşă. Nu râdea niciodată, iar cunoştinţele religioase erau ştiute cu exactitate matematică. Cu sfială l-am întrebat, plin de nedumerire: Ce a însemnat vorba de dimineaţă, după ce am făcut mătănii? Mi-a spus delicat că am o vârstă când organismul are tendinţa spre îngrăşare şi să fiu atent, să fac lingura mai mică, adică să nu mă năpustesc la mâncare multă. M-am convins de cele spuse, mult mai târziu, când am constatat, că în anumite perioade ale vârstei, există porniri spre îngrăşare, chiar fără a folosi mâncare multă.

Sigur că cei din jurul nostru, adică din casă, de la serviciu, prietenii noştri, au uneori îndrăzneala să ne spună, că este bine să începem să ne schimbăm la faţă, adică să diminuăm gabaritul depăşit, cu grijă, adică folosind un regim alimentar subţiat, fără să ne primejduim viaţa.

Sfântul Ioan Scărarul, are în cuvântul sau treapta a XIV-a, un reţetar pentru pântecele atotlăudat şi tiran, cum bine l-a definit. Delicateţea Sfântului Ioan se vede şi aici când spune: „Având să vorbim despre pântece, ne-am hotărât  să vorbim înţelepţeşte împotriva noastră ca în toate celelalte. Căci m-aş minuna să se poată elibera cineva de el, înainte de a se sălăşlui în mormânt. Lăcomia stomacului este făţărnicia pântecelui. Săturat, strigă că este lipsit; şi ghiftuit şi plesnit de sătul, ţipă că îi este foame. Lăcomia pântecelui este bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase. Astupându-se un canal, se deschide altul. Închizându-l pe acesta, se cască un altul. Lăcomia pântecelui este o amăgire a ochilor, care înghiţind puţine, doreşte să le înghită pe toate. Se gândeşte cu mult timp înainte de Paşti şi pregăteşte mâncările cu zile înainte. Robul stomacului face planuri cu ce mâncări va ţine praznicul, pe când robul lui Dumnezeu, cu ce daruri duhovniceşti se va îmbogăţi. Sosind un străin, lacomul se porneşte spre agapă din lăcomia pântecelui şi dezlegarea pentru sine o socoteşte drept mângâierea fratelui. Se gândeşte să dezlege la vin pentru venirea unor oaspeţi şi, socotind că ascundea virtutea, se face robul patimii!” (Filocalia IX, p. 212-214).

Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi s-a arătat întotdeauna întru sfătuirea, nu numai a acelor de sub ascultarea directă din chinovii sau pustietăţi, ci şi pentru buna înţelepţire a tuturor celor doritori de o viaţă cât de cât îmbunătăţită. Iată cum citim: „Şi dacă nu ne aflăm sub un război foarte greu, sau nu ne ameninţă primejdia unor căderi, să tăiem întâi mâncările care îngraşă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele care ne fac plăcere.” (Filocalia IX, p. 215).

Iată, aşadar, o reţetă bună de care trebuie să ţinem seamă cu deosebire. În folclorul nostru gastronomic există şi anumite ziceri. Când cineva a văzut pe un gurmand înfulecând de zor, l-a întrebat, ce face acolo? El a răspuns printre înghiţituri, de-i pocnea gâtul: Îmi sap groapa cu dinţii! Răspuns adevărat, dar îngrijorător şi macabru în acelaşi timp.

Aflăm din experienţa marilor trăitori din primele veacuri creştine, dar şi mai aproape de zilele noastre, că lupta cu patimile trupeşti şi sufleteşti este plină de greutăţi. Vom adăuga din sfătuirea Sfântului Ioan Scărarul: „Cunoaşte că de multe ori dracul se aşează în stomac şi nu lasă pe om să se sature, chiar de ar mânca tot Egiptul şi ar bea Nilul întreg. După mâncare pleacă ticălosul şi ni-l trimite pe cel al curviei, vestindu-i ce s-a întâmplat: Ia-l, ia-l, zice, tulbură-l. Căci pântecele umplându-se nu va lupta mult. Dacă ai făgăduit lui Hristos să călătoreşti pe calea cea strâmtă şi plină de necazuri, strâmtorează-ţi stomacul. Căci de-l îngrijeşti şi-l lărgeşti pe acesta, ai călcat învoielile. Gândeşte-te şi ascultă pe Cel ce zice: Lată şi largă este calea pântecelui ce duce la pierzare prin curvie; şi mulţi sunt cei ce călătoresc prin ea!” (Filocalia IX, p. 218).

Vom reda mai jos şi rudele, adică întâii născuţi ai nesăturării, adică ai pântecelui atotlăudat şi tiran: „Fiul cel întâi născut este slujitorul curviei; al doilea după el este cel al învârtoşării inimii; al treilea este somnul … Fiicele sunt: lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul ţapăn, neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, iubirea de podoabe, cărora le urmează rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea cea mai cumplită dintre toate!” (Filocalia IX, p. 220-221).

Să nu uităm că: „Cel ce sileşte stomacul (să cuprindă mai mult) îşi lărgeşte maţele. Iar cel ce luptă cu el le îngustează pe acelea. Iar acestea îngustându-se, nu este nevoie de multe mâncări. Şi atunci vom ajunge postitori din fire. Asupreşte-ţi pântecele şi-ţi vei închide negreşit şi gura. Căci limba prinde putere din mulţimea mâncărilor. Luptă-te cu ea şi veghează asupra ei. Căci de te vei osteni puţin, îndată te va ajuta şi Domnul!” (Filocalia IX, p. 217).

Când, aplecaţi, nu ne vom putea lega şireturile la pantofi, când nu vom putea face mătănii decât gâfâind, când stomacul mărit va apăsa asupra inimii, atunci să spunem hotărât: pântece atotlăudat şi tiran, la cântar şi la postire cu tine! Chiar acum! 

Calinic Argeșeanul