Că tot vorbim de Postul Mare, la Cernica se postea pe rupte, cum s-ar spune. Era un iureş duhovnicesc. Dinamism rar întâlnit. Simţeai că toată mănăstirea este în post, până-n temelii. Nu era de glumă.

Am citit că Sfântul Calinic, când era ieromonah, cu ascultarea de ecleziarh – cel ce se ocupă cu treburile bisericii – a primit de la stareţul său Dorotei binecuvântarea ca, împreună cu doi fraţi călugări, să pornească un post, asemenea celui ţinut de Iisus Hristos.

Zis şi făcut.

Cei trei s-au legat în faţa lui Dumnezeu că vor posti împreună, încurajându-se la rugăciune neîntreruptă. După vreo trei săptămâni, unul s-a lăsat, iar celălalt a înnebunit. Sfântul Calinic însă a continuat de unul singur pe drumul austerului post de patruzeci de zile.

După a cincia săptămână, Sfântul Calinic a leşinat şi nu s-a trezit decât în Duminica Tomii. Lângă el stătea, se ruga şi plângea, ascultându-l cu urechea, stareţul Dorotei, care singur se condamna că a dat binecuvântarea sa pentru asprul post negru de patruzeci de zile celor trei ostenitori zeloşi din vatra monahală a Cernicăi.

Sfântul Calinic nu s-a bucurat de postul lui prea aspru pentru un om. Nu l-a învrednicit Dumnezeu nici de bucuria Învierii Sale din acel an, iar pe deasupra a căpătat o mare durere de cap, de care se plângea deseori – cum spunea Anastasie Baldovin, ucenicul şi cronicarul său de suflet – durere pe care a avut-o până ce a murit.

Ştiind acestea, ne-am gândit şi noi, vreo trei călugări, să facem o încercare, cel puţin pe jumătatea celui făcut de Sfântul Calinic. La drept vorbind, eu doream să ştiu cât pot rezista fără apă şi mâncare. Tata îmi spunea că în război n-a mâncat nimic nouă zile, iar apă bea doar din urma copitelor de cal.

- Hai să postim şi noi! ne îndemna părintele Valeriu Bunea, protopsaltul mic de statură şi cu barba până la brâu. Ne-am hotărât. Cei trei: Bunea Ioan, Antonie monahul şi Calinic ieromonahul, s-au legat să nu bea şi să nu mănânce nimic patruzeci de zile, ca şi Sfântul Calinic. N-am mai îndrăznit să mai amintim de postul lui Iisus Hristos, ca să nu păţim şi noi vreo poznă.

După vreo trei zile, stomacul nu mai cerea mâncare sau apă. Peste vreo şapte zile, cam lihniţi de foame şi uscaţi de sete, am început să ne pândim unii pe alţii, dacă nu cumva, vreunul dintre cei trei, mănâncă sau bea ceva pe furiş.

- Halal să ne fie! zic eu despre mine, dar cu gândul ca să audă şi ceilalţi. Ne pândim unul pe altul, neavând încredere. Ce post mai e şi acesta? Ca să spun drept, eu nu-i credeam pe cei doi că se ţin de cuvânt. Dar nici ei nu aveau încredere în mine. Aşadar, ne tratam reciproc cu aceeaşi măsură.

Mai mare comedia!

Nu mai ştiu dacă au trecut vreo zece zile, când părintele Bunea are o hemoragie prelungită. Ne-am speriat. Nu ceruserăm binecuvântare de la stareţul Nifon Bărbieru. La îndemnul nostru adresat părintelui Bunea, că este necesar să bea ceaiuri şi să mănânce câte ceva, răspunsul lui era hotărât: NU!

Ca să-l scoatem din „apucătura evlavioasă”, noi, cei doi, de faţă cu el, am început a bea ceaiuri şi a gusta câte puţin. Atunci a început şi el să ne urmeze.

În câteva zile ne-am pus pe picioare şi ne-am lăsat de porneala pe postire, mult lăudată de vecinii de chilie, laudă care a început să ne placă şi nouă.

Greşisem de câteva ori. Nu luasem binecuvântare de la stareţ. Auzise toată mănăstirea că pornisem pe abstinenţă totală, deci lipsă de discreţie şi, ce era mai primejdios, că ne cam lăudam, în sinea noastră, că, dragă Doamne! noi nu suntem ca ceilalţi călugări. Diavolul mândriei se băgase pe fir şi îşi începuse lucrarea.

Acum ne era ruşine că ne-am apucat de ceva, ne lăudasem cu povestea postului şi o sfârşiserăm lamentabil.

Ne-am lămurit că postul şi rugăciunea nu sunt fapte de lăudăroşenie şi că trâmbiţarea lor este o pagubă pentru trup, dar mai ales pentru suflet. Discreţia postului ca şi a faptelor bune este cerută de Iisus Hristos. În clipa trâmbiţării, toată osteneala s-a făcut praf şi pulbere.

Noi am mai încercat postiri totale. Era un exerciţiu bun, dar cu prudenţă să nu ne îmbolnăvim. Aşa de prudent am fost, încât, nebând apă sau alte lichide, am făcut piatră la rinichi şi am de pătimit şi azi din cauza înfumurării cu postire trâmbiţată.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.