La numai o săptămână de la numirea ca stareţ al frumoasei Mănăstiri Sinaia, sunt anunţat direct de Patriarhul Iustin Moisescu:

- Măi băiete, vezi că duminică, pe la amiază, voi veni la Mănăstirea Sinaia. Să nu fie nimeni în curte.

- Cam la ce oră veţi veni? mă bag eu în vorbă, pentru precizări suplimentare.

- La ora 12 fix, aud glasul inflexibil, de la capătul celălalt al firului. Nu mai vorbisem niciodată la telefon cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Consideram un fericit privilegiu să ai convorbire telefonică, la numai o săptămână după ce ai fost trimis la o nouă ascultare, mai aproape de Vârful Omu, Babele şi Sfinxul Munţilor Bucegi.

Încă nu realizam că foarte multă lume din ograda noastră a început să mă invidieze. Nu era ceva extraordinar. Aveam şi 33 de ani, când unii, la asemenea vârstă, erau arhierei deja sau conducători de imperii şi regate.

Pe o căldură suportabilă, dis-de-dimineaţă, s-a început slujba îndătinată la biserica mare a mănăstirii. Era prima slujbă ca stareţ nou al Sinaiei. Călugării slujeau în cursul săptămânii la bisericuţa mică din cetatea veche, ctitorită de spătarul Mihai Cantacuzino, la 1695, o bijuterie arhitectonică pictată de Pârvu Mutu din Vişoiul Câmpulungului muscelean, din Ţara Argeşului.

Pentru păstrarea valoroasei picturi, n-am mai lăsat să se facă nicio slujbă în biserica monument istoric. Toată lucrarea duhovnicească urma să se desfăşoare în a doua cetate monahală, din secolul al XIX-lea.

Aici aşteptam, la ora 12 fix, pe noul Patriarh al României, Iustin Moisescu, cel mai cult patriarh din aria creştinătăţii mondiale de până atunci.

Eram porţile larg deschise, pe unde intra şi ieşea potop de lume, pentru că n-am putut opri fluctuaţia de creştini şi turişti din ţară şi străinătate, mai ales, că după slujbă le-am spus că vine în vizită Patriarhul Ţării. Aşteptam privind la ceas.

La ora 12 punct, Cadillac-ul intra pe porţile chinoviei sinaite.

După oprirea dihaniei motorizate, deschid portiera şi ajut pe marele Patriarh şi la propriu şi la figurat. Se lăsa greu pe mâna suportoare. Ştiam că în Al Doilea Război Mondial, a primit o schijă chiar în şira spinării, şi acolo a rămas pentru toată viaţa. De aceea se mişca greoi şi se ridica anevoie de pe scaun. Dar lumea nu ştia. Îl socotea a fi grandoman, iar el avea dureri insuportabile, dar nemărturisite.

Privind în jur şi văzând lumea care a umplut curtea mănăstirii, îl aud:

- Ce ţi-am spus eu ţie, băiete? De ce ai adunat lume în curte? Îţi arăt eu ţie!

- N-am adunat nicio lume. Aşa se vine aici la Sinaia. N-am putut da afară lumea din curte, chiar atunci când vine în vizită Patriarhul României. S-ar putea spune că suntem prigoniţi şi siliţi de comunişti, după cum şi eram. Doar am fost învăţaţi să spunem „adevăruri politice”.

N-a mai spus nimic. L-am ajutat să urce treptele catedralei. Mergând uşor spre pridvor, îl aud:

- Mda! Şi acum, ce să fac?

- Mergem în biserică. Intraţi în Sfântul Altar. După închinare ieşiţi pe solee şi binecuvântaţi poporul, spunându-i: Bine v-am găsit! Dumnezeu să vă binecuvânteze! Se uita la mine zâmbind, lucru rar pentru el, dar şi pentru noi. Ştia ce să facă, desigur, dar dorea să audă cum gândeşte noul stareţ sinait, prima promovare după intronizarea sa ca nou Patriarh.

Închinându-se maiestuos, după tipicul propriu, a ieşit pe solee şi a zis:

- Bine v-am găsit, iubiţi credincioşi! Dumnezeu să vă binecuvânteze! La mulţi ani cu sănătate!

Lumea, cu respect, îi săruta mâna. Se făcuse roşu ca focul la faţă. Nu suporta să fie îmbulzit. N-am mai văzut un om care să se inhibe atât de mult în faţa mulţimii.

L-am citit pe dinăuntru!

Pe dinafară se trăda doar faţă de cei care scotoceau adâncurile fiinţei omeneşti. Patriarhul Iustin se afla mereu sub privirile iscoditoare ale stareţului nou promovat.

Ieşind afară din biserică şi văzând lume mai multă în curte decât în biserica ticsită până la refuz, le adresează aceleaşi cuvinte de bun găsit şi le dă binecuvântare patriarhală.

Românii şi străinii, turişti şi închinători, au răspuns cu bineţe, înconjurându-l cu pioşenie, dar şi cu vădită curiozitate.

Când a intrat în cetatea mănăstirească din secolul al XVIII-lea şi urca scările în spaţiile oficiale, l-am văzut destins şi bucuros că a scăpat de miile de priviri curioase şi îndesatul pupat de mâini.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.