După vizita Patriarhului Iustin, care nu-şi dorise să acceadă la cea mai mare ascultare în Biserica românească, ne-am apucat cu multă râvnă de lucru.

Mai întâi cele duhovniceşti. Slujbele erau acum zilnice. Fiecare slujea cu ziua, nu cu săptămâna. Psaltirea nu se mai citise la slujbe, în mijlocul bisericii, de pe vremea sovietizării României. Acum a intrat totul în orânduială.

Cernica mi-a fost cea mai înaltă şcoală!

Venise vremea, ca şi la Sinaia, să fie acelaşi program athonit. Duhul Psaltirii citite se simţea din gara Sinaiei. Vinerea se făcea Sfântul Maslu. Corul cânta duminica superb. La strană lucrul mergea strună.

Marea binecuvântare de la Dumnezeu a început să fie prezenţa tânărului student cu doriri de trai monahal, Leonida Gâţă, Lavrentie de mai târziu.

Eram disperat! Tineri nu erau. De la Cernica n-am îndrăznit să iau pe nimeni şi nici nu puteam supăra pe cineva. Criză era peste tot.

Pe la Cernica, la slujbe veneau studenţi şi seminarişti de la Bucureşti. Printre ei se remarcau, cu râvnă mare, cei doi prieteni de şcoală: Crăciun Costică şi Leonida Gâţă.

Când am venit la Sinaia, mi-am adus aminte de ei.

- Mă fac călugăr, spune Leonida Gâţă! Dar aceasta numai după ce termin cursurile Institutului Teologic de grad Universitar. Până atunci voi veni mereu să ajut. Era deja o nădejde. O noapte întreagă, pe scările de la intrare, i-am adus toate argumentele posibile şi imposibile. Nu ştiam ce să mai inventez. Spre ziuă am plecat fiecare să ne rugăm, pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze şi să ne dea răspunsul cuvenit.

După o zi, Leonida, sfielnic aşa cum este şi acum, a venit şi mi-a spus, vesel, oarecum:

- M-am hotărât! De azi rămân la mănăstire ca să ajut la treburi.

Eram fericit! Nu ştiam ce să mai zic. Eram salvat în acel început de lucru. Trebuie să-i mulţumesc acestui suflet de om extraordinar! Priceput la cântări bisericeşti, ca un profesor universitar – maestru protopsalt. Voce superbă. Meşter la cancelarie. Ecleziarh iscusit şi locţiitor de stareţ, atunci când plecam din mănăstire cu treburi.

Cu acest om am început lucrarea nouă la Mănăstirea Sinaia. Îmi pare rău acum, şi-mi cer iertare, că am fost foarte aspru cu el. Îi ceream prea mult de lucru. Nu se mai putea. Niciodată n-a plecat din mănăstire pentru vreun interes personal.

Mă gândeam că nici copilul meu, dacă l-aş fi avut, niciodată nu ar fi fost la înălţimea acestui prunc al lui Dumnezeu. Scriu aşa pentru a-i mulţumi din toată inima şi regret că niciodată nu am făcut-o până acum. Vorba românească: decât niciodată, este bine şi mai târziu.

Când se făceau privegherile la slujbele praznicelor împărăteşti, încercam bucurii dumnezeieşti. Până la ore târzii din noapte, cântam fără nicio oboseală. Când se termina slujba, eram gata să o luăm de la capăt.

Lavrentie cânta impecabil! Notist fără greş! Am avut o mare bucurie şi în acest sens. Am învăţat cu el ceea ce nu învăţasem la Seminar, când am avut cinci profesori, în cinci ani, după plecarea ilustrului dascăl Sebastian Barbu Bucur.

Încet-încet, atmosfera duhovnicească începea să se înfiripe. Leonida Pop, muzeograful atipic, s-a transferat la Vălenii de Munte.

În locul lui, Moga Petru, prieten bun cu Ilie Dan Ciobotea, actualul Patriarh al României, era un preot care a păstrat măsura în cuviinţă şi înţelepciune, iar diaconul Vasilescu Gheorghe, azi paroh la Torino, se silea să fie ca unul din obştea monahală. Era discret, harnic şi cu dor mult de lucru având soţie şi prunci minunaţi.

Între timp a venit şi Ioanichie Şomcuteanu, cântăreţul unei biserici din Gherla, pe care l-am cunoscut când eram paroh la Tioltiur. Îmi gătea o lingură de mâncare încălzită pe soba lui umplută cu rumeguş atunci când era frig, iar eu veneam la Gherla pentru lucrări oficiale. Avea o voce extraordinară. Nu avea nicio şcoală omenească. O avea pe cea a Duhului Sfânt, mai ales, în privinţa tipicului şi a cântării la biserică.

L-am primit la Sinaia. Îi plăteam într-un fel pentru omenia lui ardeleană, dar şi pentru că era nevoie de personal monahal.

Oricare ar fi fost mofturile noastre, când era vorba de Biserică, toţi eram ca unul.

Ce putere are Biserica lui Hristos!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.