Când eram copil și cutreieram prin munți ziua și noaptea, nu-mi era frică de nimic! Doream să fiu singur ca să-l întâlnesc pe Iisus!
Să mă bucur numai eu singur cu El, pentru că nu doream să-l împart cu nimeni, gând și stare permanentă de un egoism straniu. Eram însoțit de Maica Domnului, îi simțeam prezența aproape fizică și astfel nu-mi era nicio teamă.
Ținta mea era să-l întâlnesc pe Iisus! Încă și acum mai am stări din acestea, din pruncie! Mă simțeam purtat de mână. Aveam o putere mare de a stărui în dorul meu de întâlnire. Când m-am făcut mai mare, am încercat pentru prima oară să creionez Chipul lui Iisus!
Era în Săptămâna Mare, înainte de Învierea Domnului, Paștele Ortodox. Mergeam la slujbele de noapte, numite denii, cu părinții de mână sau singuri, scăpați în libertate, luând cu asalt dealul bisericii din Cracăul Negru.
Pe o foaie de hârtie cretonată și cu creionul de tâmplărie, de la tata din atelier, am lucrat trei zile, cu drag și sârguință mare. Chipul lui Iisus, de pe celebra Maramă, încet-încet, se înfiripa spre marea mea uimire. Era prima încercare reușită. Din ochii mari ai lui Iisus, a răsărit o lacrimă mare, fiind greu de desenat. Nu ieșea. Am început a plânge! Am intrat în panică și am avut o teamă că ceva, pe undeva, am greșit. Printre lacrimi am încercat, din nou, să așez lacrima pe obrajii lui Iisus. Am izbândit! Lacrima a rămas pe Fața lui Iisus! Eram fericit! Desenul cu Chipul lui Iisus l-am așezat la capul patului, unde mă odihneam. Mă veghea cu privirea îndurerată, cu coroana de spini pe cap și cu lacrima izbăvitoare!
De atunci, nu m-am mai temut de Iisus! Devenise Prietenul meu pentru totdeauna!
El, Iisus, nu m-a trădat niciodată!
Calinic Argeșeanul
