În luna martie a anului 1953, când eram în clasa a doua şi aveam nouă ani, de pe lumea aceasta pleca Stalin. Ce jelanie! Ce durere! Ce plânsete pe la şcoală!

Profesoarele, mai ales, plângeau în hohote. Trăgeau clopotele de sunau văile. Se făceau rugăciuni pentru cine a distrus bisericile, prefăcându-le în cluburi şi săli de dans!

În cartea de citire, pe o pagină din dreapta, pe la jumătate, era o fotografie a lui Stalin. Când am auzit că a murit, cu un creion roşu i-am făcut o însemnare în dreptul gâtului, un fel de semicerc sub bărbie. Când a văzut profesoara de română, mi-a tras câteva palme peste cap şi m-a trântit cu faţa peste capacul băncii de m-a umplut sângele.

Speriat de viteza cu care am primit potopul de palme şi alte izbituri cu capul de bancă, am fugit spre casă ca să mă plâng tatălui meu.

- Lasă, Costache! asta-i rânduiala lui Dumnezeu ca să murim. Pământul nu face mofturi şi nici nu are greaţă ca să ne primească în sânul său. Ne-a scăpat Dumnezeu de o nenorocire. Bine că te-a bătut. Ai să ţii bine minte păţania aceasta. A avut dreptate. Nu se vede?

În ziua înmormântării lui Stalin, ne-am aliniat tot doi câte doi şi am pornit, întreaga şcoală, spre biserică pentru a asista la slujbă şi a face parastasul celui dispărut în pământ. Pe drum s-a plâns, s-a oftat şi s-a bocit de mama focului. Peste garduri şi pe la porţi, de-a lungul drumului era mulţime îndurerată. Pe ici-colea auzeam:

- Aoleu! A murit tătuca Stalin, ce ne facem, Doamne! Doamne! să vezi că acum ne omoară americanii!

Când am ajuns la poarta bisericii, sus pe arcadă, am văzut scris: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Am rămas ţintuit locului, uitându-mă la literele albe scrise pe fondul negru al scândurilor. Era pentru prima oară când am intrat pe poarta principală a bisericii. Deodată, stând priponit cu privirea asupra slovelor, mă trezesc cu un pumn în spate de mi-a sărit căciula de pe cap. Era aceeaşi profesoară de română.

În biserică, lume multă. Lumânările ardeau cu lumina lor molcomă şi izvorâtoare de speranţe. Directorul şcolii omagia, între ofuri şi sughiţuri, personalitatea marelui dispărut. Încetişor, cu grijă să nu fiu văzut, am ieşit afară din biserică şi mi-am grăbit paşii spre casa părintească.

Am luat-o drept peste grădini sărind gardurile ca să ajung mai repede şi să nu uit cele scrise pe arcada porţii de la intrare în curtea bisericii. Ajuns acasă, intru direct în camera unde era ţinută Biblia învelită cu un ştergar de cânepă şi cu o ramură de busuioc pusă deasupra. Nimeni nu avea voie să pună mâna pe Marea Carte decât tata, din care ne citea la toţi, o dată pe săptămână, duminica pe la apusul soarelui.

Mă apropii cu sfială! O deschid pentru prima oară şi caut la Ioan, capitolul 14, versetul 6. Citesc aceleaşi cuvinte: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Eram fericit! Am uitat toate pe rând: bătaia de la şcoală pentru semiluna trasă la gâtul lui Stalin, pumnii primiţi în spinare, când citeam pe arcada porţii de la biserică, de la profesoara de română, care mi-a zis:

- Ce stai cu gura căscată la poartă, mişcă-te, boule, din loc!

Acum îmi dau seama de marea rânduială a lui Dumnezeu. Noi am fost îndoctrinaţi de mici. Pe pereţii claselor din şcoală au fost date jos icoanele sfinte şi au apărut puşi, la rând, cei patru „dascăli” ai omenirii: Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Noi, copiii, stăteam, uneori, în faţa lor şi ziceam în cor, cu grijă, să nu ne audă învăţătoarea:

- Barbă albă – pentru Marx, barbă neagră – pentru Engels, barbă cioc – pentru Lenin şi barbă deloc – pentru Stalin. Se transformase într-un cor omofon şi ziceam vârtos cele de mai sus pentru a „omagia” pe noii „sfinţi” ai lumii.

Săracii!

Plecând spre casă, pe pârâul Tisa, slobozi de privirile învăţătorilor speriaţi de noua întorsătură, noi strigam de răsuna valea, iar eu pe deasupra tuturor, bătut pentru moartea lui Stalin:

Barbă albă,

Barbă neagră,

Barbă cioc,

Barbă deloc!

Sau cum se spune la Câmpulung-Muscel:

Două bărbi,

O ţăcălie,

Şi-o mustaţă

Cenuşie!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.