Cred că ar fi potrivit să mai arăt doar câteva întâmplări din viaţa de elev din Seminarul de la Neamţul Moldovei.

Când luam vacanţă, adeseori mergeam la schiturile şi mănăstirile din jurul satului meu. Sihla şi Sihăstria erau pentru mine locuri de inimă. Când mergeam la aceste vetre de sfinţenie, mama îmi punea o desagă mare în spinare cu alimente, pomelnicul şi ceva gologani.

Ajungând la mănăstire, prima grijă era să scap de povara desăgii. La magazia sihăstrească se predau alimentele. Dacă erau voluminoase, primeai un bon ştampilat cu care mergeai la trapeza mănăstirii după terminarea slujbei, ca să te întăreşti puţin pentru drumul de întoarcere. Apoi la biserică se ducea pomelnicul cu viii şi morţii pentru pomenire.

Mama îmi spunea la plecare:

- Costică, duci alimentele, dai pomelnicul, stai la slujbă şi apoi drumul spre casă. Ai înţeles?

- Am înţeles, spuneam repede pentru că mama nu avea timp de vorbă multă.

- Să mănânci din traistă! La mănăstire nu se merge să primeşti, ci să duci, aud vorbele mamei răsunând în timp ce eu eram deja la poarta care ducea spre Tisa, Metocul lui Bălan, Ciungi, Sihla, Sihăstria.

Nici acum nu înţeleg de ce plecam la mănăstire de unul singur. Ba, înţeleg! Mă gândeam mereu la dorul de a-L întâlni pe drum, singur pe Iisus. Îmi doream să-L văd pe Iisus cum mă ia de braţ ca să trecem mai repede munţii în zbor.

Mergeam cu spor. Mă odihneam. Cântam singur. Mă rugam plin de fericire dar şi de frică să nu mă mănânce lupii şi urşii. Spre seară eram acasă. Mama era tare bucuroasă că nu mi s-a întâmplat nimic. Şi acum mă gândesc cum de mă lăsa mama, aşa mic şi de unul singur, să umblu prin Munţii Neamţului!

Venind de la Seminar spre casă, mai ales în vacanţa mare, o tăiam de-a dreptul pe drumul care era mai scurt. Odată, pe Valea Secului, văd un călugăr care se apropia ca o umbră. Repede m-am urcat într-un fag stufos. Când se apropia, am auzit cum zicea cu glas încet: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Depărtându-se m-am dat jos şi mi-am văzut de drum. Era Ioanichie Bălan, casierul Mănăstirii Sihăstria care mergea, tot singur, rostind rugăciunea care-i scurta drumul şi-i mărea nădejdea.

Odată asistam la Sfânta Liturghie. Stăteam la strană, Ioanichie Bălan slujea ca diacon. Era predicator iubit de credincioşi. Vorbea simplu şi pe înţelesul tuturor. În biserică era lume multă. Mai lângă Sfântul Altar era un om între două vârste, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi şi cu tălpile goale, pline de noroi. Stătea cu faţa cuprinsă în palmele făcute căuş.

Când începea predica, omul cu tălpile de peste 60 de centimetri de lungi, începea să-şi sufle nasul. Auzind pe oratorul Ioanichie Bălan, smiorcăielile se înmulţeau. Vecinii lui nu se lăsau mai prejos. În câteva minute întreaga biserică era un plâns de te apuca râsul. A început veselia pe capul meu. De abia începuse predica şi nici nu spusese mare lucru şi gata, plânsul era în toi. Din când în când, văzând comedia, m-a apucat un râs pe înfundate.

Evlaviosul predicator s-a uitat peste mulţime şi m-a văzut hlizindu-mă. Doi ochi mânioşi se îndreptau spre mine. Finalul predicii a fost cu vai! ah! oh! şi aoleu!

Am ieşit uşurel din biserică. Am auzit că Părintele Ioanichie Bălan, purtătorul de barbă neatinsă de foarfecă şi cu o rasă elegantă din şiac colorat cu coji de ceapă, ar dormi cu capul pe o cărămidă, aşezată pe nişte scânduri acoperite cu un lăicer din cânepă. Se spunea că nu încuie niciodată uşa de la chilie.

M-am uitat, ba în stânga, ba în dreapta şi am intrat. Uşa era într-adevăr deschisă şi putea intra oricine. Am rămas surprins de marea simplitate a chiliei mici şi curate cu un aer proaspăt şi înviorător. Candela ardea molcom pe masă. Soba micuţă era într-un colţ iar un mic cuier atârna pe peretele scund, al cărui tavan îl atingeai cu mâna. Câteva cărţi stăteau pe marginea mesei, iar lângă pat o pereche de papuci săraci în podoabe trecătoare. M-a apucat o mare milă. Vedeam cea mai săracă chilie din lume.

Când eram cuprins de farmecul sărăcuţei chilii, aud paşii cadenţaţi şi hotărâţi pe cerdacul casei ce se îndreptau spre camera de vieţuire a sihastrului lepădat de lume. Mă dau imediat după uşă. Ioanichie Bălan intră în cameră, îşi descoperă capul coborându-şi camilafca pe umeri şi spune: Cuvine-se cu adevărat…, după rânduiala veche monahală. Face câteva închinăciuni, mulţumind lui Dumnezeu. Eu stăteam smirnă după uşă, neputând ieşi.

Întorcându-se, mă vede preacuviosul părinte, de care râsesem la slujbă, încercând să stoarcă lacrimile creştinilor. Se apropie de mine şi harşt! îmi trânteşte o palmă peste obraz, zicând plin de obidă:

- Aici eşti, obraznicule? Fără să spun nimic, am şters-o pe uşă, luând-o la fugă, pe coasta muntelui spre casă. De atunci, de câte ori mă întâlnea, pentru că venea la Seminar să vadă pe fratele lui Vasile Bălan, se uita chiorâş fără să-mi zică niciun cuvânt. Îi răspundeam cu acelaşi sentiment de „preţuire”.

Mai târziu, când eram stareţ la Cernica, mă ruga să-i culeg date despre părinţii îmbunătăţiţi pentru a pregăti Patericul românesc, o carte acum de referinţă.

Supărările au trecut. A scris mult, a alergat peste tot în ţară, culegând nectarul duhovnicesc care a împodobit obştile monahale din toate timpurile. Când  l-am văzut, după multă vreme, nu mai cunoştea pe nimeni. Prea mult muncise! Acum i se odihnea mintea cea ageră şi mult căutătoare. După o vreme, a plecat în Ţara de peste veac să se întâlnească întru bucurie cu sfinţii despre care a scris cu atâta râvnă.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.