Înainte de a pleca din Tioltiur doresc să mai scriu câte ceva. În filia Bârlea, am mers la prima înmormântare din viaţa mea. Mă cam codeam. Nu voiam să merg. L-am chemat pe preotul vecin să văd cum este procedeul pe la slujbele de jale.

În casă se făcea slujba scurtă, după carte. Se ieşea afară în curte unde câteva ore, punct cu punct, se desfăşura întreaga rânduială fără să se omită niciun cuvânt. Era pentru mine o mare surpriză. Am rămas impresionat de seriozitatea lor. Nu se grăbeau, nu se lungeau la cântări, nu strigau cu voci înalte ca să-şi arate frumuseţea ştiinţei de carte şi vocea voluminoasă.

La iertăciuni am rămas puţin contrariat. L-am rugat pe colegul slujitor să zică el iertăciunile, că nu ştiam obiceiul. Îl aud, într-o limbă piţigăiată:

- Acum, fratele Gheorghe, plecat la Domnul, prin ghiersul meu, se adresează soţiei sale: dragă soţie, ne-am iubit aşa de mult încât ne-am căsătorit şi am făcut trei feciori, frumoşi ca îngerii.

- De ce m-ai lăsat Gheorghiţă, vai de mine, sunt acum singură. Ce mă fac? Ce mă fac? strigă din răsputeri soţia sa Ileana.

- Tată dragă, strigau pruncii, de ce ne-ai părăsit şi n-ai mai stat să ne aşezi pe fiecare la căşile noastre? Aoleu! Aoleu!

- Fratele Gheorghiţă, continuă oratorul, îşi cere iertare de la naşi, fraţi, surori, nepoţi şi chiar de la preotul satului şi de la mine.

- Au! Au! Au! Bade Gheorghiţă cum de-ai plecat aşa de repede dintre noi? Te rugăm să ne ierţi şi noi te iertăm pe tine. Dumnezeu să ne ierte!

Să nu se creadă că toţi preoţii fac astfel. Doar pe ici-colea, câte unul. Cel mai halucinant era un preot din zona Suciurilor pe care noi îl porecleam „Răcnetul Ţibleşului”.

Sigur că iertăciunile îşi au rostul lor, dar nici chiar aşa. Folclorizarea rânduielilor bisericeşti mi se pare o impietate. Dar ai cui să spui?

- Obiceaiurile, Domnule Părinte, trebuie cinstite. Din moşi-strămoşi, noi aşa am prins. Nu schimbăm nimic.

Ne-am dus cu mortul la groapă. Diacul, şi el cu 50 de strofe, făcute de când s-a născut decedatul până în clipa morţii, le cânta pe nas, socotindu-se mare poet:

Şi-a venit moartea cu coasa,

Şi-a cătat în toată casa.

Pe Gheorghiţă nu l-a aflat,

Că era la spital în pat.

Dacă nu se luau iertăciuni şi nu se zicea ghiersul, aceea nu era înmormântare. Puteai să fii popă oricât de bun şi cu multe diplome. Nu făceai două parale. Într-un fel, ei aveau dreptate. Eu nu luam nici două parale, pentru că plăteam pe popa care avea „darul” limbariţei funebre.

Nu condamn. Dar o decenţă s-ar impune, chiar dacă este un obicei străbun.

Ceea ce n-am putut schimba cu niciun preţ era spovedania impusă, ca obiceai. Tocmai unde? În Sfântul Altar, după Sfânta Masă. Trebuia să dezlegi pe cei spovediţi şi să-i laşi la împărtăşanie. Dacă femeia nu se împărtăşea ca să o vadă bărbatul, zicea imediat că a alunecat în cine ştie ce păcate. Şi apoi era vai de capul ei. Unii preoţi ca să împace şi capra şi varza, în înţelegere cu cel oprit, se făceau doar că le dă grijania. La Bârlea am reuşit, totuşi, să orânduiesc un spaţiu pentru spovedanie chiar la intrare în biserică, pe mâna dreaptă.

Într-una din duminici, dimineaţa, s-a anunţat că doreşte să se spovedească o femeie gravidă în ultima lună. Repede am mers în locul de spovedanie. După rugăciunile îndătinate, m-am aşezat pe scaun şi cu epitrahilul peste creştet s-a început spovedania. Dintr-odată creştina şi-a pus coatele pe genunchii mei. Probabil ca să se sprijine, săraca. Avea doar povara sfintei sarcini.

M-am ridicat uşor, aşezându-i mânuţele pe măsuţa din faţă şi s-a continuat Sfânta Spovedanie. După ce am citit rugăciunea de dezlegare am ieşit repede afară. De atunci am învăţat că rânduiala în Ortodoxie trebuie respectată cu grijă. Spovedania se face în picioare, în biserică, în faţa icoanei lui Hristos Iisus, Domnul.

Aşa se scapă mai uşor de ispite, greutăţi şi alte bănuieli.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.