M-am întors la Cernica mea dragă! Îmi dădeam seama acum cât de frumoasă este şi că va trebui să o părăsesc ca ascultare necondiţionată.

Deşi lucrarea îşi luase un anumit drum, eu eram aproape inconştient. Mi-am urmat lucrările şi treburile ce se cereau zi de zi. Când auzeam zicându-se, Preasfinţite, mi se părea anapoda. Era ceva străin de mine. Nu se zice astfel până nu se împlineau toate după orânduială.

După alegerea bisericească, urma trimiterea hârtiilor la Departamentul Cultelor. De acolo se trimiteau la Guvern. După ce se analizau din nou candidaţii şi alegerile, se emitea Decretul Prezidenţial de recunoaştere, care se înmâna de către Departamentul Cultelor, într-un ceremonial special.

După ce se împlineau toate formalităţile, urma hirotonia întru arhiereu. Toate cu grijă maximă ca să nu se tulbure conştiinţa celor care se prefăceau, de cele mai multe ori, că nu cred în Dumnezeu.

Semnarea Decretului se tot întârzia! Aveam să aflu mai târziu care a fost cauza. „Prietenii” mei îmi mai făcuseră o reclamaţie anonimă, de data aceasta către Ceauşescu. În acea scrisoare se spunea că deţin o armă automată cu lunetă, din anul 1982, când am fost prin Europa, armă cu care aveam de gând să-l împuşc pe Ceauşescu, de după un coş din podul Mănăstirii Sinaia, când venea la Peleş, mănăstirea fiind paralelă cu drumul pe care venea Preşedintele Ţării.

Gândul era nu numai respingerea recunoaşterii ca arhiereu de către puterea de Stat, dar chiar şi condamnarea mea, pentru a se încheia cu neisprăvitul de Calinic.

După câte am aflat, vreo trei săptămâni, Securitatea se informa, cotrobăia prin podurile Mănăstirii Sinaia şi luau unghiurile de tragere şi ochire, de după coşurile de fum. O adevărată comedie! Curând mi s-a povestit tărăşenia izvorâtă din minţile trăsnite ale celor puşi să scrie după ce au fost prinşi cu găinării.

Îmi aduc bine aminte, cum un ofiţer de Securitate, care supraveghea mănăstirile din judeţul Ilfov şi Bucureşti, a venit într-o zi la Cernica.

- Ai o reclamaţie trimisă la Securitate. Eşti acuzat de tot felul de lucruri. Ai vorbit de rău orânduirea socialistă. Nu te lecuieşti deloc. Uite, aici o scrisoarea. Ia şi citeşte.

Iau plicul. Avea adresă către Securitate, dar nu era nicio ştampilă de la poştă. Prin minte mi-a trecut povestea lui de altădată, când mi-a spus cum îşi punea „găinarii”, să scrie tot ce se credea că mă poate incrimina.

Am citit câteva rânduri şi i-am dat scrisoarea înapoi.

- Eu nu citesc anonime! Cine are ceva de spus, să o spună în public şi să dovedească. Nu-i corect să stai în tufiş şi să tragi cu săgeata asupra cuiva.

Ofiţerul nu se aştepta la aşa atitudine. După cum băga scrisoarea în buzunar, cam cu nehotărâre, era clar că o confecţionase pentru atitudine de conjunctură, pentru a-şi lua salariul gras de securist.

Se părea că este aceeaşi mână nenorocită, care a scris despre puşca automată cu lunetă, cu care, în mintea lui, ar fi trebuit să elimin pe Ceauşescu.

Drept să spun, mă apucase spaima. Puteai muri fără vină. Punerile la cale erau de-a dreptul diabolice. Cred că ofiţerul, pe care l-am scos din cizme, cum eram mereu acuzat, acum îşi făcea „datoria” din plin.

Nu era nevoie ca să fii vinovat, ca să pieri. Ajungeau câteva mărturii anonime, ca să înfunzi puşcăria. Aşa se proceda, de obicei, cu cei care incomodau stăpânirea sau pe anumiţi oameni puşi să umilească şi să elimine pe cei care atacau în vreun fel orânduirea socialistă.

Mă obişnuisem cu tot felul de surprize! Aveam puterea de la Dumnezeu şi liniştea, că nu se va întâmpla nimic rău. Nu mă mai supăram. Înţelegeam sistemul nenorocit şi pe oamenii care deveneau slugoi, pentru a parveni, în vreun fel oarecare.

Cei care nu mă doreau, în noua ipostază de arhiereu şi mai ales la Râmnic şi Argeş, aşteptau un deznodământ favorabil demersului lor subteran. Aceasta am înţeles-o tot din gura „păcătosului, care adevăr grăieşte”. Când suntem foarte ticăloşi, nu ne lasă Dumnezeu nedescoperiţi. Şi fără să ne aşteptăm, auzim graiul care descoperă mârşăvia. Toată lumea era într-un fel de aşteptare. Se dorea ca Iustin să fie învins.

Pe 7 noiembrie 1985, se înmânau patru Decrete ale Consiliului de Stat, cum era atunci: Lucian Florea – episcop vicar la Constanţa, Nifon Mihăiţă – episcop-vicar patriarhal, Ioan Mareş – episcop-vicar la Roman şi Huşi, iar Calinic – arhiereu-vicar la Râmnic şi Argeş. Cumpănaşu, Preşedintele Departamentului Cultelor, era mulţumit, iar Patriarhul Iustin, în pofida bolii, care-l măcina pe dinăuntru, zâmbea ca un apus de soare, strecurat printre noi.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.