Acest personaj, unic în felul său, avea să mă bucure o vreme, de peste 25 de ani, cu prezenţa sa în decorul plin de vrajă a naturii din locurile minunate ale Argeşului şi Muscelului.

Om de soare, răsărit în frumuseţile lumii văzute în Costeştii Argeşului, din câmpiile cu dropii şi ciocârliile care se avântă cu trilurile lor spre zările albastre, avea sufletul curat şi candid ca al unui prunc nevinovat.

Radu Stancu mi-a fost un adevărat model de gândire, comportare şi lucrare de zi cu zi. Aveam să-l cunosc, aşa cum am scris, cu prilejul începutului de restaurare a bisericii de lemn din Călineştii Argeşului.

El şi cu Petre Popa, tot om pe măsura lui Radu şi Silvestu Voinescu, directorul Bibliotecii judeţene de-o viaţă, parcă erau o întreită cunună de virtuţi şi talente native, dar şi lucrate cu grijă şi stăruire.

În drumeţiile noastre, de la care nu lipsea Grigore Constantinescu, vedeam locuri pline de măiestrie, în lucrarea duhovnicească şi românească.

Aşa am ajuns şi la Tigveni, în ograda bisericii parohiale, de unde am luat ca model fântâna argeşană. În curtea Mănăstirii Argeşului, după nenorocirea de la Cernobâl, din primăvara anului 1986, s-au făcut patru fântâni, cu apă bună de băut, care şi azi dăruiesc bucuria neînsetată. Era o curte mult vestită, dar fără apa cristalină din fântâni.

Fântâna din incinta Mănăstirii Curtea de Argeş cu inscripţia:

„În acest loc mult iubit,

Kir Calinic a găsit

izvor bun cu apă lină,

cine-o bea se răcoreşte

şi Domnului mulţumeşte”

Arhimandrit Ilarion

1986

Radu Stancu îmi povestea, mult mai târziu, păţaniile din Frontul Salvării Naţionale, local, argeşan. Îl credeam pe cuvânt. Niciodată nu mi-a spus vreo minciună, oricât de mică. El se bucura pentru că Argeşul are o reşedinţă episcopală, cu un arhiereu, care a primit titulatura de Argeşanul, începând cu 17 noiembrie 1985.

Ofta, adeseori, că n-a putut să rămână în structurile politico-administrative locale, cu speranţa unei clare şi folositoare orientări. Şi aceasta chiar de la început. Apoi lucrurile, cu mult calm, s-au clarificat. Păcat că n-a scris nimic din vremea aceea! Sau poate a scris!

Dar mai ştii?

Soţia sa, delicată doamnă, ne poate spune şi face o surpriză pe măsură.

În decembrie 1989, după cum mergeau lucrurile, se închidea o epocă zbuciumată. Credeam că n-o să ne mai putem vedea vreodată. Unii dintre noi.

Vremurile schimbă oamenii fundamental!

Ruptura se face de obicei acolo unde-i firul subţire, cum spune proverbul românesc, mult călit prin focul experienţei.

Dar n-avea să fie aşa. Preţuirea şi respectul rămâneau brodate pe încrederea în lucrul pe care-l făceam împreună, după cum se va vedea, puţin mai târziu.

Stările se reaşezau!

Ş-acum, aud cum cântă-n ceruri cei doi, Radu şi Silvestru, de-i fac pe îngeri să se bucure!

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.