Deși s-a lucrat cu maximă eficiență și ierarhii se întâlneau în propuneri și aprobări, parcă ceva străin s-a încuibat în sufletele noastre. Pe deasupra capetelor noastre plutea un nor de nesiguranță socială și religioasă.

Granițele României aveau brațele deschise pentru oricine vroia să plece din România, sau să intre, mai ales. După cum s-a spus, mai târziu, era un câmp deschis. Atunci eram intrați în Schengen, cu adevărat! Granițele României, porți deschise spre Universul orizontal și vertical.

Cuvântul care îngheța dinamica democrației era cel de ”terorist”! Lumea se juca prea ușor cu rostirea lui, dar mai ales cu ceea ce însemna conținutul: condamnat! Fie la moarte, fie la închisoare! Fie la izolare!

Noi, Ierarhii, ne uitam cam straniu, unul la altul, acesta era sentimentul meu și nu puteam pătrunde dincolo de zidul după care ne adăposteam, fiecare dintre noi, iar dacă nu prea se avea încredere până în 1989, după aceea s-a spulberat ultima brumă de încredere. Se simțea. Eram, oarecum, suspendați pe două laturi: neîncrederea în noi înșine și neîncrederea în cei de lângă noi.

Amară și descurajantă stare! Cea mai amară!

S-a stat la prânz. Fiecare, rând pe rând, au plecat ca să ajungă de unde au venit. Mai târziu am aflat câte supărări și spaime au avut bieții Ierarhi de pe câmpiile nesiguranței sociale și religioase.

Patriarhul Teoctist a avut un mare curaj atunci când a convocat ședința Sfântului Sinod, chiar în primele zile ale lui ianuarie 1990, iar Ierarhii au avut un mare curaj să se deplaseze pe drumurile, încă nelimpezite și neliniștite de marele iureș al Revoluției.

Arhiepiscopul Clujului, Teofil Herineanu, care avea 80 de ani și în neputință de a pleca la drum lung, a fost prezent la ședința Sinodului, prin Episcopul Justinian Maramureșanul.

În plenul Sfântului Sinod s-a prezentat Scrisoarea – Mărturisire a Arhiepiscopului Teofil, prin care, cu evlavia cunoscută, asigura Sinodul Românesc, despre statornicia sa în Dreapta Credință Ortodoxă Românească.

A fost o mare bucurie duhovnicească și românească!

Iubitorul de Dumnezeu, Herineanu, nu s-a dezmințit! Totdeauna a semnat ferm: Teofil, episcop sau arhiepiscop Ortodox! Așa a rămas! Nu s-a jucat de-a Ortodoxia!

Îl am mereu în mare iubire și rugăciune statornică, fiind hirotonisitorul meu, din 1964. Îmi aduc aminte, că fiind odată la Palatul Patriarhal, ne-am plimbat prin holurile îmbietoare, pline de curățenie și amiros de tămâie.

La un moment dat îmi scapă un gând ispititor:

– Înaltpreasfinția Voastră, acum este libertate. Puteți să vă întoarceți la biserica de unde ați plecat în 1948.

– De ce îmi spui mie aceasta? De ce mă ispitești?

– Am spus așa, pentru a nu avea regrete posibile.

– Ascultă, ascultă, ascultă, a repetat enervat de trei ori străfulgerându-mă cu privirea: Care sunt mijloacele prin care se mântuiesc ortodocșii și greco-catolicii?

– Sunt aceleași mijloace, referindu-mă la Sfintele Taine, ierarhie și ierurgii!

– Bine, bine, bine, și atunci de ce mă ispitești, vrăjmașule? Cine te-a pus să mă superi? Dacă nu aveam siguranța mântuirii în Ortodoxie, căutam alt drum, auzi tu, vrăjmașule ispititor?

Mi s-au muiat picioarele...

– Iertați-mă, am vrut să vă aud personal, că tare m-a bucurat Scrisoarea – Mărturisire!

– Pleacă din fața mea, vrăjmașule ispititor!

O vreme, n-am mai îndrăznit să-l abordez. Mi-a fost o rușine groaznică. Îmi supărasem Arhiepiscopul hirotonisitor. Mare întristare pe sufletul meu. Dar pacea inimii, Arhiepiscopului Teofil?

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.