A fost o vreme când brațul vânjos al românului, din neamul dacilor, izbea necruțător în cerbicia celor care ne călcau țara în picioare, venind și plecând, uneori fără întoarcere, după ce au ucis și pârjolit o țară pașnică și în pace cu toată lumea. A trecut acea vreme!

A venit o altă vreme când Imperiul Otoman se săturase de tăiat și jupuit domnitori trădători între ei, plătind pungi de aur și cumpărând tronul domnesc pentru o scurtă vreme.

Din 1821, s-a înțeles că nici domniile fanariote nu mai au odihnă și s-a impus, venirea la normal, adică să se așeze domniile autohtone, românești, ca fiind totuși, mai de acceptat. Tudor Vladimirescu a plătit cu capul schimbările istorice și așa s-au mai găsit și între români, oameni vrednici să conducă o țară.

O generație de tineri români aveau să studieze la Paris, și în alte orașe mari ale tărilor din Europa. Ei aveau să pună lemne pe focul mișcărilor sociale și anul 1848, avea să fie unul izbăvitor de ignoranță politică și deschizător de noi drumuri spre emancipare națională.

Exilul românilor revoluționari avea să strângă rândurile celor care râvneau emanciparea nației române din scârbavnica împilare și exploatare, aceleași gânduri la moldoveni, transilvăneni și cei din Țara Românească, numindu-se de cei din afară, Vlahia Mare; Vlahia Mică și MoldoVlahia.

Din duh de înțelepciune, prin mintea vlahilor din toate cele Trei Țări, locuite de români, se înjgheba dorința de a se uni într-o Țară Mare printre celelalte națiuni ale lumii.

Se știe de toată lumea noastră românească despre eforturile social-politice și diplomatice a pașoptiștilor, care în exil fiind, călătorind în capitalele Europei au luptat pentru a fi auzite dorințele românilor la autodeterminare, adică ieșire de sub dominația imperiilor, care țineau ca într-o gheară uriașă pe vlahii celor Trei Țări Române.

Când s-au făcut alegerile în Moldova, la 5 ianuarie 1859, ca și surpriză mare, Colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, iar în 24 ianuarie 1859, în Țara Românească este ales același domn, pe care l-au ales în Moldova.

Este de laudă, cum Duhul Sfânt a inspirat pe alegători ca să găsească puterea de a alege același domn în ambele principate, care porneau pe puntea unirii; act unic și de mare curaj național.

Demn de remarcat este cumințenia moldovenilor, care, cu entuziasm unic au fost de acord ca să se mute la București capitala României, precum și Primatul în Biserica Ortodoxă Română.

Ierarhii din Divanurile Ad-Hoc, transformate în organe elective, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, cu preoții și lumea monahală, au militat pentru Unirea Principatelor Române. Se cunosc  Pastoralele unor ierarhi, care îndemnau la Unirea Principatelor, iar din partea Sfântului Calinic, pe atunci episcop al Râmnicului Noului-Severin, se cunosc două Pastorale, adevărate capodopere de elocință, îndemnând Clerul și Poporul la Sfânta Unire a Principatelor Române. Iar Mitropolitul Țării Românești, Nifon, a susținut cu înflăcărare marele moment al solidarității românești, după atâta risipire și suferință.

Unirea Principatelor Unite este o epopee, demnă de virtuțile poporului român, care cu ajutorul Domnului Dumnezeu, s-a întrupat o Românie cu câteva milioane de cetățeni, iubitori de vitejie și unire, ,,în cuget și în simțiri”, cum se aud cântările care au izbucnit din inimile și sufletele de aur ale pruncilor Domnului Dumnezeu!

Cu documentele semnate de Mitropolitul Nifon, ca Președinte al Adunării Elective, dimpreună cu Episcopul Climent al Argeșului și alți alegători de seamă, merg la Iași, în plină iarnă, frig și greutate a drumului bântuit de viscole și furtuni, ca să prezinte documentele oficiale prin care se adeverea bucuria că a fost ales ca Domn și al Țării Românești.

În decursul istoriei românești se cunosc o serie de domnitori, care au fost pe rând, domni ai Moldovei și ai Țării Românești; așa încât acum este un act istoric inedit, când în ambele Principate a fost aleasă aceeași persoană, domnitorul numindu-se: Alexandu Ioan Cuza!

Bucuria a fost unanimă. A fost învinsă mândria social-politică și diplomatică, oferind Puterilor Garante ale Europei nădejdea, că aici, la Gurile Dunării sunt oameni vrednici, care-și doresc un viitor fericit.

Transilvanii, din Imperiul Austro-Ungar, doreau cu însuflețire ziua fericită a unirii cu Principatele, deja formând acum o Țară de milioane de români. Doar peste 60 de ani, de așteptări nădăjduitoare, românii din Transilvania se vor bucura de Sfânta și Marea Unire din 1918, cu teritoriile întregite și cu o populație mare la număr, România fiind printre popoarele vrednice ale Europei.

Ochiul Domnului Dumnezeu, veghea asupra vrednicilor și încercaților români, pentru a se bucura și ei de Țara visată de domnitorul Mihai Viteazul, ca toți trei, să fie UNA, asemenea Sfintei Treimi!

Doamne Dumnezeule, Te iubim și pentru că iubești România!

Calinic Argeșeanul