Cum aş putea uita, că la Tioltiur, satul de piatră, dar cu oameni de inimă, care se spălau cu vinars pe mâini în loc de apă, era Moş Alexe, vecinul de la trei case mai încolo.

Lucrările la biserică îmi luau tot timpul, de la răsăritul până la apusul soarelui şi peste noapte o bună bucată de vreme. Mergeam cu meşterii la scos piatră în Dealul Stoianei, până când, într-o zi, se prăvăleşte, din coastă, un bolovan mare peste picioarele mele.

- Du-te acasă, Domnule Părinte. Vezi că nu te pricepi la scos piatră pentru biserică? Pe aici să nu mai dai. Ştim noi ce trebuie făcut. Şchiopătând de picioare, m-am târât uşurel spre casă, fără să mai scot niciun cuvânt. Vorba era prea hotărâtă, iar privirile nu te mai lăsau să rămâi locului.

La vreo patruzeci de kilometri erau nisipul şi balastrul pentru betoane, zidire şi tencuieli. Cu lopeţile, adunaţi într-un camion cu remorcă, am încărcat zeci de tone, fără întrerupere, zile la rând. Nu erau pe atunci mijloacele tehnice de azi.

Odată, ca prin minune, am scăpat cu viaţă, după ce ne-am prăbuşit cu camion cu tot într-o prăpastie adâncă. S-a risipit tot nisipul pe coasta abruptă, dar cei câţiva lucrători am scăpat teferi. Se defectaseră frânele la maşină. Nu mai văzusem pe viu o minune ca aceea.

Şi azi slăvesc pe Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă.

Tot umblând după materiale, pe acasă nu treceam decât seara târziu pentru câteva ore, după care iar se începea lucrul. A venit vremea de a face rost de tablă. Trebuia să aduni sute de găini ca să le dai cotă la Stat pentru a putea cumpăra. Nu a fost lucru uşor. Prin sat umblam cu Sandu consilierul, care nu obosea niciodată şi nici nu avea urechi de auzit ocări de la oamenii care se săturaseră de atâta milogeală. Peste toate acestea, bucuria îmi creştea când, întors acasă, găseam găleata cu apă proaspătă, adusă de la fântână şi aşezată în pridvorul, zis târnaţ – lângă uşă. Iar alături stătea coşul cu lemne adunate şi tăiate mărunt, gata pentru a fi puse pe foc.

Niciodată nu l-am văzut pe Moş Alexe când făcea acest lucru şi nici n-am apucat să-i mulţumesc decât prin mătuşa Irina, cu care se mai întâlnea ziua pe uliţa satului, el aducând apa şi lemnele, iar Irinuca udând florile care au umplut curtea casei de parfumul care se ridica în văzduhuri.

Din când în când, Irina cea „baptistă” mă ruga să vin la masa pregătită după orânduiala ardelenească. De multe ori strâmbam din nas. Aşa mi se spunea că fac, văzând cam aceleaşi bucate tradiţionale: supe dulci, supă de găluşti, gulaş, turtiţe făcute pe plită, că pâine nu prea era, iar mămăliga nu se mânca niciodată, spunând că din aceea mănâncă doar porcii.

- Nu-i bună mâncarea, mătuşă Irina. M-am săturat. Mai fă şi altceva, îi spun cu năduf. Pleacă glonţ spre casă cu tava acoperită cu un prosop de cânepă ca să nu se vadă ce este acolo apărând mâncarea de muştele care umblau peste tot.

După vreo jumătate de oră, mătuşa Irina vine cu paşi siguri şi spune:

- Domnule Preot, ţi-am gătit altă mâncare. Ia de mănâncă şi vei vedea singur. Mă apuc să gust. Baba Irina se uita la mine ca găina la uliu, zâmbind imperceptibil. Când am gătat de gustat s-a pornit pe un râs zgomotos.

- Mătuşa Irina, eşti o artistă. Ai făcut bucate foarte bune. Mulţumesc din toată inima. Printre hohote de râs îmi spune:

- Domnule Preot, o fost aceeaşi mâncare. Am adăugat ceva pe deasupra ca să-i schimb aspectul. M-am bucurat de iscusinţa promptă a babei Irina.

Era o minune de femeie!

Mătuşa Irina era mare econoamă. Din orice şi oricât de puţin făcea bucate gustoase. Când vedeam că porţia este prea mare, împărţeam o parte lui Moş Alexe şi o altă parte o ducea babei Ana, care avea un copil bolnav de cincizeci de ani. Nu pusese piciorul pe pământ niciodată. Dar nici în capul oaselor nu a stat vreodată. Era groaznic. Era de neconceput aşa ceva.

Ana avea peste şaptezeci şi cinci de ani. Mereu zicea când ne vedeam:

- M-a pedepsit Dumnezeu! Acesta-i semnul Lui. N-am ce face. Îl rog din inimă să nu mor până nu este pruncul acesta mai întâi chemat la Dumnezeu. Dacă mor eu înainte, nu are cine să-l îngrijească.

De la o vreme, s-a dus pruncul Anei la Dumnezeu, cum a dorit. I s-a ascultat rugăciunea, iar Ana de la Tioltiur, în pace s-a săvârşit şi ea din călătoria prin Valea Plângerii.

Ştia Irina Iuşan cu cine să facă milostenie.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.