Când am fost transferat de la Tioltiur la Inău, în Maramureş, m-am dus în cele din urmă la Episcopul Teofil Herineanu, pentru a-l vedea şi a-mi cere iertare de supărările pricinuite, fără voia mea.

- Stai jos! Stai jos! Stai jos şi spune-mi oful! zice tăiat, după obiceiul ştiut de-o lume.

- Nu mai am niciun of. Să mă iertaţi de orice supărare. N-am dorit să vă supăr niciodată. Şi am început a plânge în hohote.

- Nu plânge! Nu plânge! Nu plânge! Doar femeile plâng. După ce m-am ostoit, i-am spus că la anul, era în 1966, deci, în 1967, îl vom invita să sfinţească biserica din Borcut.

- Am să şi văd, repetă el de trei ori. Să-ţi ajute Maica Domnului să răzbeşti.

Am luat trenul de la Cluj până la Dej. De acolo am ieşit după podul peste Someş să mă ia cineva la ocazie spre casă. Stând în drum, trece cu viteză maşina Episcopiei cu evlaviosul Teofil. După câteva minute, maşina s-a întors şi apropiindu-se de mine, cu geamul lăsat, aud:

- Vino în maşină! Vino în maşină! Vino în maşină! Rostind acel vino, îmi mai alina durerea înstrăinării. Mă urc în limuzina episcopală. Îl aud pe vlădica Teofil, vorbind astfel:

- Vrei recompensă pentru biserica făcută la Tioltiur? Vrei o cruce crescută, nu-i aşa?

- Nu ştiu ce înseamnă o cruce crescută, dar ştiu că la alţi preoţi, pentru că dau cu un var biserica pe dinafară şi pe dinăuntru, le daţi cruce şi brâu roşu.

- Să mergi la Valerian Zaharia de la Oradea, să-ţi dea el distincţie, zice ofuscat măritul meu vlădică, pe care-l iubeam ca pe tatăl meu.

- Dar eu am muncit în Episcopia Clujului şi nu la Valerian al Oradiei, de ce mă trimiteţi la el, îi răspund, nedându-mi seama că am întins coarda cam mult.

- Să nu fii obraznic! Auzi! Auzi! Auzi!

- Opriţi maşina să mă dau jos! strig eu, roşu de mânie, pe bancheta din faţă. Şoferul încetineşte maşina. Când să oprească, îi spun:

- Nu mă dau jos din maşină. Merg până la Gâlgău de unde voi lua o altă ocazie. Maşina asta este a Episcopiei, cumpărată din taxele de la parohii. Şi Parohia Inău a contribuit. Am dreptul să merg în ea.

Teofil Herineanu, Episcopul dârz, n-a mai spus un cuvânt. La Gâlgău s-a oprit maşina. Înainte de a coborî şi a-i da bineţe la despărţire, urechile mele aud:

- Eşti un neruşinat! Eşti un neruşinat! Eşti un neruşinat! Auzi! Auzi! Auzi!

- Aud! trântind portiera limuzinei care şi-a urmat drumul la Baia Mare. Nu ştiu ce a mai zis Arhiereul Teofil. Inima mea era tristă pentru că am mâhnit un om al lui Dumnezeu. Mi-a părut rău că mi-a sărit ţandăra când m-a trimis la Valerian al Oradiei, care era moldovean ca şi mine, ca să-mi dea distincţie. Indirect, mă făcea venetic.

După cum i-am promis, în octombrie 1967 l-am invitat pe Vlădica Teofil, să vină la Borcut, să sfinţească biserica satului, care suferise prăbuşiri şi alte stricăciuni în decursul timpului.

Eram îngrijorat că nu va veni, mai ales că era în delegaţia care a întâmpinat pe Patriarhul Athenagoras. Dar chiar de la Bucureşti a venit direct la Borcut, spre marea noastră bucurie, a sătenilor şi a celui care îi trântise uşa la maşină, cu un an înainte.

Slujba a decurs minunat. A fost o zi frumoasă de toamnă. Lumea a venit şi din satele vecine. Răbdătorul ierarh a cuvântat, urcat pe o masă ca să-l audă creştinii mai bine. Grija mea era ca să nu-i scape picioarele de pe tăblia mesei, pentru că spunându-şi cuvântul, se tot mişca în doime de piruetă şi, din când în când, se apropia de marginea mesei.

Ce e drept, e drept. M-a lăudat pentru lucrări, dându-mă exemplu celorlalţi preoţi – peste douăzeci – de la parohiile vecine, ceea ce a şi prins, pentru că în fiecare duminică, a anului 1968, Vlădica Teofil venea la sfinţiri de biserici în Ţara Lăpuşului.

Într-un fel deschisesem drumul.

Iar eu am rămas doar cu lauda. Aşteptam o distincţie ca tot omul răpciugos. Dar se vede lucru, că tot la Valerian Zaharia, la Oradea, trebuia să merg. Şi aşa am rămas şi de data aceasta cu buza umflată, nu din cauza Episcopului, ci din cauza Împuternicitului de la Culte, care nu agrea promovarea recalcitranţilor, dintre care cel dintâi, pesemne, eram eu.

Aşa credeam atunci!

Aşa mai cred şi azi!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.