Asupra creştinismului se prăbuşesc valurile conflictuale ale iudaismului şi ereziilor de natură ideologică.

Ca să nu fie doar un fel de lovitură, tot acum se ascute conflictul dintre creştinism şi puterea imperiului roman, care era înhăţat de un fenomen demenţial, „apoteoza imperială”.

Vastul imperiu era greu de condus. Împăraţii au fost inspiraţi de diavol să creadă că vor putea mai uşor să stăpânească dacă îşi vor asuma şi atribute divine. Aşa s-a început ameţeala apoteotică. Iuliu Cezar poartă titlul de divus (divin, dumnezeiesc) iar Octavian August se proclamă zeu. El porunceşte în Imperiu să i se ridice statui imperiale la picioarele cărora cetăţenii imperiului aveau obligaţia de a face rugăciuni şi a aduce jertfe, întru cinstirea „zeului” zidit din aceeaşi materie ca şi noi.

Paranoia şi apucăturile demenţiale ale împăraţilor, precum şi ignoranţa şi lichelismul slujitorilor împărăteşti au dus la un conflict imperial cu Biserica creştină. La această stare, creştinii răspund că mărturisesc credinţa în Hristos şi cred că numai un singur Om este, în acelaşi timp, şi Dumnezeu: Iisus. Astfel, creştinii refuză să-i acorde cezarului titlul de divus (divin) şi de Kyrios (Domn). De asemenea, au respins porunca de a-i aduce jertfe sau închinare.

Această atitudine li s-a părut împăraţilor ca o insultă adusă şefului statului şi statului însuşi. Procesul de conştiinţă pur religioasă se transformă într-un proces politic, care va dura până în 313, când Constantin cel Mare semnează Decretul de toleranţă religioasă de la Mediolan (Milano de azi).

Domitian, sângeros împărat persecutor al creştinilor, în anii 94-95 l-a exilat, pe Sfântul Ioan Evanghelistul, în insula Patmos, unde, în stare de extaz, redactează cartea ultimă din canonul Noului Testament, Apocalipsa. Cuvântul „Apocalipsă” (apokalypsos) se traduce prin „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu i-a dat-o pentru ca să le arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă-n curând, şi El, prin trimiterea îngerului Său, i-a destăinuit-o robului său Ioan” (Apocalipsă 1, 1).

Cartea este plină de hiperbole, elemente fantastice, pseudonimie (substituirea de nume proprii, simbolismul, aproximaţia).

Tălmăcitorii (exegeţii), teologi şi neteologi, au avut de întâmpinat mari greutăţi.

Nici azi nu-s limpezi lucrurile. Sfinţii Părinţi au avut rezerve faţă de Apocalipsă.

Dacă nici simbolica cifrelor nu-i desluşită unanim, ce vom înţelege din relatările mai adânci ale vizionarului? Să citim părţile din Apocalipsă care nu ne dau dureri de cap şi nu ne provoacă insomnii. Nici măcar cu „Noul Ierusalim” n-am scos-o la capăt, deşi textul biblic este fără echivoc! Confuziile sunt doar în capul şi în inima noastră.

Să ne ferim de tălmăciri care complică lucrurile.

Apocalipsa este o carte pentru vremi deosebite: un cod ioaneic!

Calinic Argeșeanul