Ca la început, nu ştiam de niciunele. Trebuia să ai cunoştinţe de arhitectură, rezistenţă, fierărie, tâmplărie. M-am dus în târg la Gherla şi mi-am cumpărat: Cartea Zidarului, Cartea Lemnarului, Cartea Fierarului, Cartea Betonistului. Mă mir şi acum, cum de au fost astfel de cărţi.

M-am apucat de studiu. Noaptea citeam şi mă instruiam, iar a doua zi le puneam în aplicare, lucrând cot la cot cu salahorii şi meşterii zidari. Nisipul şi balastrul le aduceam de la 40 de kilometri. Mergeam cu maşina şi încărcam ziua întreagă pentru a încuraja pe muncitori la lucru, înainte de a auzi autorităţile locale, mai ales. Lemnele şi scândurile au fost aduse din Munţii Apuseni, trecând prin Cluj, unde erau dese controale. Toate aceste transporturi veneau prin comuna Lujerdiu, unde era preot „amicul” meu Covalciuc Vasile. El nota cu grijă orice transport şi raporta celor în drept. Îl aveam ca „prieten” chiar de la venirea mea în Tioltiur. Nu-i convenea că se face biserică nouă unde el slujise ani în şir, fără să ridice un pai de jos. Nu întâmplător ziceau cei din Tioltiur, cu oftat adânc:

- Popa Covalciuc a venit cu pantalonii rupţi în … şi a plecat de la noi cu nouă căruţe de strânsură.

Grija cea mai mare o aveam ca lucrările să meargă fără întrerupere. Primarul Vasile de la Lujerdiu venea adesea şi îndemna, pe furiş:

- Grăbiţi-vă! vă rog, până nu vin cei de la Cluj să vă oprească. Mi-au spus să vă amendez pentru lipsa autorizaţiei de construcţie.

Partenie, preşedintele de colectivă, într-o seară, vine pe neştiute să-mi arate nasul rupt din bătaia ce a primit pentru că a ajutat biserica dând atelajele: căruţe, cai, boi şi muncitori colectivişti.

Viman, şeful miliţiei comunale, mă sfătuia să grăbesc lucrarea, că va fi mare bai. Era silit să alunge pe meşteri şi să aresteze pe împotrivitori.

Nu era de glumă.

Chiar cu astfel de stări alarmante eram nelipsit de pe şantier. Zidurile se ridicau cu mare spor. Bucuria era aşa de mare încât nimeni nu se mai gândea la ameninţări şi primejdii. Grija mea era ca să facem cât mai repede turnul clopotniţă şi să-l acoperim. Aveam spaima că vom rămâne cu el pe jumătate făcut, aşa cum stăteau de zeci de ani, cele două turle de la biserica din Apahida, din drumul Clujului.

Unii creştini din satul Bârlea, filiala Parohiei Tioltiur, având biserică frumoasă, îmi spuneau plini de vânjoşenie:

- Tiolturenii în veac nu vor face biserică. Pun rămăşag. Au încercat de multă vreme, dar nu au reuşit. Degeaba te strădui, Domnule Părinte. Ei nu sunt uniţi la lucru.

- Îmi pare rău de vorbele astea, fătule, îi zic paracliserului bisericii, care avea mustaţa galbenă de tutun şi duhnea a cocină. Vei vedea de data aceasta biserică la Tioltiur.

Vorbele duhnite a ţigară mă săgetau la inimă. Mă rugam lui Dumnezeu să nu fie pe voia lor. Nu după multă vreme a venit şi ziua să le arăt turnul clopotniţei, de pe locul unde punea rămăşag fătul că nu se va face biserică.

- Ce mai zici, fătule, arătându-i turnul clopotniţei! Îl vezi, sau nu?

- N-am crezut în minunea asta! Ce să mai zic ... Au biserică acum. Să se roage sănătoşi! îşi termină vorba amărâtă şi abia auzită.

De atunci, de câte ori ne întâlneam, nu se mai uita în ochii mei.

Neruşinatul!

Se mai numea şi creştin. Bine că nu-i mai ţin minte numele. Satele erau foste greco-catolice şi ar fi trebuit să ne ajute.

Am înţeles că invidia, prostia şi răutatea nu au niciun soi de confesiune.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.