Când auzim repetându-se îndemnul, din experiența de veacuri a trăitorilor, în, și din rugăciuni, hrănindu-se și trăind: „Rugați-vă! Totdeauna să vă rugați cu stăruință”, este firesc să ne gândim, că rugăciunea pentru suflet este ca respirația pentru trup.

În orice clipă să ne temem, oarecum, că săvârșim  un atentat împotriva iubirii Domnului Dumnezeu, atunci când uităm pe Cel care ne-a iubit din veșnicie și ne iubește într-un prezent veșnic.

Nu numai azi, ci în toate timpurile, rugăciunea este cam uitată, și chiar și în lumea creștină. Pentru a trăi o bucurie mare și viața cerească să se reverse din Sânul Sfintei Treimi în sufletul nostru, este necesar să ne facem o viață curată și cu temelia tare a rugăciunii.

Dacă facem rugăciunile în grabă și îngrămădite ca și cantitate, turuind ca o mașină, neatenți, fără nicio grijă și alte năbădăi, trecându-ne prin minte și inimă, viața noastră creștină  nu mai este un fapt viu, ci o filosofie flecară, cum ar spune cei care au alunecat pe partea aceasta. Suntem, uneori, din prea multă părere de sine, niște făuritori de discursuri meșteșugite, niște flașnetari ale căror cuvinte nu mai primesc de la Dumnezeu niciun imbold haric și astfel ne trezim sărăciți de Duhul Sfânt, că una predicăm, alta scriem, iar viața noastră este o dărăpănătură jalnică, ascunsă de către oameni, dar văzută de Dumnezeu, în toată goliciunea ei, trăind astfel o viață duplicitară și plină de capcane.

Vedem că, din viața noastră lipsește rugăciunea zilnică, în orarul ei binecuvântat, și găsim tot felul de motivații, când toaca și clopotul ne cheamă la rugăciune, acesta fiind un început primejdios, pentru că lipsa rugăciunii duce la descreștinare, cu o uluitoare iuțeală, așa cum se arată în zilele noastre. Parcă s-a dus mireasma rugăciunii strămoșilor noștri și din viața celor care trebuie să purtăm lumina credinței în sfeșnice și candele nestinse ale sufletului și inimilor noastre!

Sunt fericit și fascinat de oamenii rugăciunii, care se răresc mereu. Îmi aduc aminte de călugări, stareți și starețe, care n-au lipsit niciodată de la slujbele bisericii, precum și arhierei. N-am să uit de stareța de la Ghighiu, Maica Pelaghia Tudor, pe care am văzut-o mereu pășind spre biserică la rugăciune, când clopotul își făcea auzită chemarea de Taină a Rugăciunii.

Cum să zic, oare? Starea aceasta, a omului de rugăciune, este o stare dumnezeiască! Să știi și să vezi, că în văzduhul mănăstirilor, și a parohiilor  Eparhiilor din Patriarhia Română, programul de rugăciune se împlinește cu evlavie și că tot creștinul rugător este în dialog împărătesc cu Domnul Dumnezeu, parcă-ți mai vine sufletul la loc sigur și binecuvântat!

Tendința noastră este de a ne încredința de lucrurile care nu se văd (Sfântul Pavel, Epistola către Evrei 11, 1) și vederea lor se realizează prin credința rugătoare, întru nădejdea iubirii, și atunci, inima noastră bate cu sfințenie.

Doar atunci, când facem din gândirea noastră, un Altar pe care să ardă tămâia unei rugăciuni făcută cu toată simplitatea și direct, cu curaj de fiu și cetățean al Împărăției lui Dumnezeu, adăugând sinceritatea noastră, departe de ochii lumii, este cel mai bun, sincer și sigur mijloc de a rămâne creștin autentic sau a te face iarăși creștin, dacă am pierdut busola Adevărului dumnezeiesc.

Dacă în rugăciunile noastre, pentru cei vii, de pe fața Pământului, cuprindem și pe cei plecați dintre noi, cum vom pleca și noi, mai devreme sau mai târziu, atunci realizăm formidabila comuniune: vii și adormiți cu trupul, dar în viață cu sufletul, atunci realizând, ceea ce putem spune, o comuniune veșnică cu Domnul Dumnezeu, din Sânul Căruia am răsărit în această frumusețe a lumii văzute.

Când revenim la viață din somn, care poate fi ultimul, să dăm binețe lui Dumnezeu, Să-i mulțumim și Să-I zâmbim cu recunoștință.

Și aceasta este o rugăciune neîncetată și o bucurie, la fel de mare!

Calinic Argeșeanul