Domnul Dumnezeu, ca să ia legătura cu noi, după Atotștiința Lui, întrebuințează anumite mijloace posibile față de fiecare dintre noi, adică, ne ia cu frumușelul ca pe cei mai dragi prunci, că sunt acum cu miliardele și câți nu vor mai fi în acest Univers, imposibil de cuprins cu mintea, cu imaginația sau cu toate observatoarele astronomice.

Noi, deseori, îndrăznim să ne avântăm imaginația peste limitele cunoașterii, dar nu iscusința judecății omenești, ci faptele dumnezeiești vor dovedi puterea minunată a unei adevărate rugăciuni.

Spre bucuria noastră a venit o vreme când Domnul Dumnezeu n-a mai grăit prin minunile naturii, spre a ne arăta nesfârșită slava Sa, Creatorul Dumnezeu a ieșit din starea-I nevăzută pentru a-Și arăta lumii chipul, adică, a rupt din veșnica lui „tăcere”, spre a ne face să-I auzim glasul dumnezeiesc!

Mai mult decât atât, Și-a arătat Ființa adevăratei măriri și a deplinei sfințenii, îmbrăcându-se în trup omenesc din carne ca al nostru, a trăit între noi, oamenii. A fost privit cu ochii, L-au ascultat cu urechile și L-au atins cu mâinile lor, ca oarecând Toma Geamănul, pentru a se încredința că EL ESTE, pentru totdeauna.

Calea spre vedere începe de la bucuriile Betleemului și se sfârșește în durerile Golgotei, oricât ar încerca mintea omenească a înțelege ascultarea fără margini a unei iubiri fără de margini, îmbrățișată cu o nesfârșită milostivire, cum numai Domnul Dumnezeu poate împlini. Așa vom înțelege și noi, la rândul nostru, cu recunoscătoare înduioșare, taina țintuirii pe Cruce a Mântuitorului Hristos, care S-a îndurat de nenorocirea oamenilor, sortiți, din pricina păcatelor lor, la pieire veșnică.

Știm și noi, dimpreună cu cei care s-au întâlnit cu Iisus pe cărările vieții, că Domnul Hristos, niciodată, dar niciodată nu și-a întors fața de la rugăciunea unei dureri adevărate. Când avem necazuri și facem tot ce se poate pentru salvare, și până la urmă vedem că totul întrece puterile noastre limitate, degrabă, și chiar până atunci, să chemăm pe Domnul Dumnezeu, cu puterea și iubirea Lui ca să ne salveze. Orice durere a sufletului și a trupului, care se întoc la El prin glas de rugăciune, este de îndată ușurată.

Știm din Evanghelii, că în scurtul timp cât a fost cu noi pe pământ, Cel care se numea pe Sine, Fiul Omului, a fost tot timpul în strânsă legătură cu cei pe care-i numea cu duioșie frații Săi, frații lui Iisus, pentru totdeauna!

De câte ori ne-am bucurat de prezența mântuitoare și statornică a Omului Dumnezeu la rugăciunea înlăcrimată, sunt adevăratele Sale minuni, din care ne-am împărtășit, ca nuntașii din Cana Galileii, ca Maria Magdalena și Marta, întru bucuria învierii fratelui lor, Lazăr, ca Sfântul Ioan căruia i s-a hărăzit cinstea de a scrie, cu pană de înger, Evanghelia Dumnezeirii Sale, dar bucuria mântuitoare a iertării lui Petru, cel care s-a lepădat de trei ori de Domnul Iisus Hristos? Și toate minunile istorisite în Evanghelii!

Iată inima Omului Dumenzeu, asemenea nouă, afară de păcat!

Noi, cei de azi, cei până la noi și după noi, n-am avut bucuria de a ne întâlni cu Iisus pe calea spre Emaus, ca să ne „ardă inima” de împlinire și sfințenie. Dar cu toate acestea, Iisus a rămas cu noi și printre noi. El locuiește în inimile noastre prin harul Său ca Om și Dumnezeu, trăiește cu noi în Sfânta Euharistie și coboară mereu, întru noi, prin Sfânta Împărtășanie și iubirea Lui pentru noi, nu s-a schimbat, a rămas aceeași pentru totdeauna. În altarul inimilor noastre sau în jertfelnicul bisericilor noastre, El nu încetează nicio clipă de a fi Iisus Hristos, Dumnezeul Bun și Atoatemilostiv, iar adevăratul creștin găsește în realitatea acestei credințe, o negrăită mângâiere și siguranță dumnezeiască.

Și iată că, așa, Domnul Dumnezeu a rupt veșnica Lui tăcere!

Calinic Argeșeanul