Într-un articol anterior despre maximele lui Constantin Brâncuşi, ne-am oprit asupra celor consacrate păcii şi echilibrului interior, concepţiei referitoare la artă şi, îndeosebi, asupra eticii sale strâns legate de înţelepciunea ţăranului român impregnată de morala creştină ortodoxă.
Cugetările sculptorului ating însă şi alte aspecte importante ale existenţei. Astfel, aforismul care poartă numărul 100 în catalogul întocmit de Petre Pandrea vizează unul dintre cele mai profunde sentimente omeneşti: „Prietenia este oglindirea în alter ego. Este puternică în adolescenţă şi la flăcău, slăbeşte după însurătoare şi reînvie la bătrâneţe.” Tot despre prietenie, asemeni lui Cicero, Brâncuşi susţinea că ea nu poate exista efectiv decât între oameni cu venituri egale. Şi e lesne de înţeles motivul: pentru că prietenul uşor la pungă va ezita să-l contrazică pe acela care achită cheltuielile sau să îi spună fără menajamente adevărul.
Următoarea maximă pe care o cităm e de actualitate astăzi, când în raporturile dintre oameni e tot mai puţină politeţe şi chiar lipsă de bună-creştere: „Moda tutuielii este mitocănească. Aristocraţii şi ţăranii nu se tutuiesc.” O convingere identică profesa şi G. Călinescu. De altfel, scriitorul şi sculptorul se mai întâlnesc până la identitate într-un alt punct de vedere comun. În epoca interbelică pe când susţinea o rubrică intitulată „Cronica mizantropului”, într-un ziar, G. Călinescu a semnat un articol în care făcea o netă deosebire între inteligenţă şi deşteptăciune. O întreprinde şi Brâncuşi în aforismul 119 din volumul lui Pandrea: „Există o diferenţă între inteligenţă şi deşteptăciune. Ador pe inteligenţi şi detest pe «deştepţi». Cei dintâi au tranzacţie şi nu au vitejie, ultimii au tenacitatea firească: sunt giruete în bătaia vânturilor”.
În privinţa notorietăţii, Brâncuşi, care a cunoscut-o din plin, rosteşte un adevăr şi vechi de când lumea şi o face într-un mod lapidar: „Gloria îşi bate joc de cei ce o urmăresc. Când îi întoarcem spatele, vine după noi.”
Ca şi Iorga, sculptorul avea ochii larg deschişi asupra concretului vieţii. Patru cugetări consecutive (numerele 114-117 în cartea lui Pandrea) referitoare la politică, pe care le vom reproduce, ne demonstrează că Brâncuşi era la curent cu situaţia, în acest domeniu, din ţara noastră. „Politica-spune Brâncuşi- este ocupaţia tuturor. Politicienii de profesie sunt o calamitate bugetivoră sau un rău necesar. Ei elimină pe cetăţenii buni, care înlocuiesc, permanentizaţi, pe cetăţenii slabi ori iobagi.// Politicianul adevărat este cititorul; oamenii cu vocaţie, continuaţi prin alegeri.// Politica bună este buna administraţie şi municipalitatea curată. Politică rea este delapidarea sau climatul favorabil naşterii tiranilor, paraziţilor, hoţilor, bonzilor şi titanozaurilor.// Din nefericire, ne închinăm cu toţii la viţelul de aur şi îngenunchem în faţa sacului cu bani. Ar trebui să ne plecăm în faţa inteligenţelor harnice şi a meritelor.” Reculegerea, contemplaţia autentică („Priviţi lucrurile până le vedeţi!, ne îndeamnă sculptorul. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut”) nu exclud fapta. Artistul însuşi mărturiseşte: „Teoriile sunt eşantioane fără valoare. Numai acţiunea contează.”
Nu ştim cât îl va fi influenţat pe Brâncuşi misticul tibetan Milarepa, dar cumpătarea între reculegere şi acţiune, din care decurge echilibrul sufletesc, este proprie călugărilor isihaşti şi, într-o măsură mai largă, monahilor ortodocşi. Şi nu numai lor. O cugetare a lui Brâncuşi conchide: „Pilda fertilizează. Deci, nu suntem singuri, chiar dacă dăm pilda sihastrului.”
Mai este oare nevoie să reamintim că în limba română isihast şi sihastru sunt sinonime?
Calinic Argeșeanul
