În Munţii Neamţului, după cum am mai spus, noi aveam pământ de coasă în trei locuri: Obcină, Borci şi Tisa. Era o fericire să mergem la coasă în Obcină.

De acolo vedeam Ceahlăul, în superbia lui, strălucind în soare! Apa era lină şi limpede ca boabele de cristal şi cu gust de agheasmă mare. Soarele ne îmbia să ne tolănim pe brazda proaspăt cosită, auzind cântec de greieri neodihniţi. Păsările cântau altfel. Ciocârlia îşi ducea în tăriile zării trilurile ei făr` de pereche.

În Tisa, locul ca o şa de cal uriaş, bătut de vânt neodihnit era îngrădit cu gard de răzlogi (scânduri de fag, tăiate din bardă), pentru a nu intra nicio jivină. Era loc domesticit. Tata era gospodar mare. Dorea ca acolo, în munţi, să aibă livadă, să semene grâu, să facă un schit.

Eram bucuros să vin adesea în Tisa. Cositul era lucrul cel dintâi. Am primit de la tata câte o postată pe zi de coasă. Coseam din răsputeri. Deseori îmi porneau din nas şuvoaie de sânge. Trebuia să fim în norma impusă. Fratele meu Haralambie râdea de mine cât îl ţinea gura.

Într-o zi tata şi mama vin la strâns fânul de curând cosit să-l pună pe prepeleci. Seara venea ca o binecuvântare. În coliba făcută din răzlogi înalţi, scânduri late de vreo 30 de cm. şi lungi până la cinci metri, stăteam ca în palatul de cleştar, pe care nu-l prea vedeam din cauza fumului care ne „răsfăţa” întru usturime de ochi şi tuse duduitoare.

Într-o noapte, când toţi dormeau aşezaţi pe un pat de cetini şi fân uscat din brazdă, cu un cărbune am desenat o biserică mare cu trei turle. Am scris dedesubt „mănăstire”.            Era prima oară când făceam un desen. Eram fericit. Făcând focul, care lumina „palatul” din fag, având singurul tablou cu mănăstirea, desenată cu cărbune, mi-am aşezat capul spre odihnă. Era prima noapte de veghere, uitându-mă la turlele bisericii care se prelungeau spre înaltul Cerului.

Ivirea dimineţii era o bucurie pe care numai acum mi-o desluşesc. Să te trezeşti pentru încă o zi! Ce minune! Câtă binecuvântare de la Dumnezeu! Să te trezeşti în cântec de păsări şi în murmur de zefir. Eram în tinda Paradisului! Razele soarelui anunţau venirea Mirelui. Roua strălucea în mii şi milioane de mărgăritare. Păşeam pe roua dimineţii cu picioruşele goale. Luam cu palmele boabe de rouă şi mă spălam pe faţă pentru a mă trezi şi a rămâne ca şi Făt-Frumos din Lacrimă.

După ce gustam câte ceva, se pornea la lucru. Fiecare ştia ce are de făcut. Nimeni nu scotea nicio vorbă. Vorba, spunea mama, este pierdere de vreme. Sau tata, mai arţăgos, zicea: Să-ţi meargă lioarba, dar să se facă şi treabă.

Tata mi-a spus mai încetişor, să nu se prea audă:

- Hai cu mine să tăiem un fag gros. Vreau să te învăţ cum se taie un copac; unde i se dă tapa, pentru a-i dirija direcţia. Vreau să fii om destoinic. Văd că ai pricepere la desen.

Bucuros, am luat toporul ascuţit brici şi am început precum îmi arătase tata, dând mai întâi tapa. Aşchiile săreau când în ochii mei, când în ochii tatei. Dintr-o dată, izbind mai cu putere, toporul a alunecat la câţiva centimetri de glezna piciorului stâng. Când a văzut, a strigat înfricoşat:

- Aoleu! Era cât pe ce să-ţi tai piciorul. Repede ia-ţi bagajele şi pleacă acasă. Acum! M-a apucat bătaia de inimă. De azi vei fi bucătar. Gata. Pleacă acum, că mor de spaimă! N-am ştiut ce s-a întâmplat. Răcnetele tatei m-au înspăimântat aşa de rău încât n-am ştiut când am făcut drumul jumătate spre casă. Mă tot uitam înapoi spre coliba din Tisa. Eram alungat din cauza spaimei.

De acum începea vremea celor cinci ani de ascultare la bucătărie. Avea să fie bucuria mamei şi mereu supărare tatei. Aşa s-au separat apele. Toporul mânuit aiurea speriase pe tata, care dorea să facă din fiul lui un tâmplar iscusit.

Păşeam acum agale spre casă! Era în dricul amiezii. Oamenii coseau! Femeile adunau fân, iar fetele hăuleau de răsunau munţii.

Calinic Argeșeanul