Întors la casa parohială, vecina de mejdă, adică de hotar, mătuşa Irina, a început să mă ajute. La început mai sfielnic, apoi cu mai mult curaj.

Eram nou-venit şi nu ştia cam ce poamă acră sunt. Aşa micuţă cum era, aproape o jumătate de femeie, avea o minte vie, sprintenă precum ochii, mâinile şi picioarele. Era o furnică de zile mari, cum s-ar spune.

Am fost bucuros că este o vecină bună. Aşa s-a arătat cugetului meu şi am găsit că va fi de mare folos la zidirea bisericii, mai ales că nu cunoşteam pe nimeni din sat. M-a invitat să-mi ofere primul prânz după ce m-am instalat singur ca preot paroh.

M-am apropiat de castelul mătuşii Irina Iuşan, văduvă de multă vreme, cu patru copii. Cei mai cuminţi au plecat la rosturile lor în lume. Acasă a rămas, mereu făcându-i probleme, „dragul mamei Ionaş.”

Casa era din lemn, de peste două sute de ani, din bârne afumate şi cu stuf acoperită ca o colibă uriaşă. Pe jos era pământ lipit, complet gol, adică fără vreun preş. Sobă nu avea. Un horn mare, cu o vatră pardosită cu cărămizi din alte vremi, avea un lanţ gros în care se agăţa ceaunul, pururea folositor pentru toate trebuinţele vieţii. În colţurile odăii mari – casa având doar două încăperi – erau două paturi înalte, de ajungeai cu mâna la tavan. Cergile ţesute de mână, iar prosoapele din fir de cânepă şi in atârnau deasupra icoanelor pe sticlă. Câteva farfurii aşezate pe pereţi, cu câte un cocoş mare, cântând Ioreghelt, adică bună dimineaţa, în melodioasa limbă maghiară, împodobeau sărăcuţa casă din poveşti.

Nişte dulapuri, numite credenţ, nu ştiu pe ce limbă, adăposteau rufele necesare acestei vieţi amărâte şi trecătoare.

Mătuşa Irina, veselă şi binevoitoare, m-a poftit să stau:

- Stai locului, Domnule Preot – îmi zicea aşa, pentru că era oleacă de martoră a lui Iehova, după cum o cârâiau vecinele – la noi e sărăcie, nu ca la găzdacul de David David. Mult rău ne-a mai făcut, nenorocitul, când a venit stăpânirea ungurească şi l-a pus birău peste sat. Numai noi ştim. Vai de păcatele noastre! N-am spus nimic. Tăcerea este bună, când nu cunoşti oamenii şi este mai bună când îi cunoşti, că nu ştii de unde-ţi vine răul.

M-a poftit la masa ei curată şi aşezată cu grijă. Am făcut rugăciunea. Tavanul era cam jos şi nu puteam sta în picioare. Cu ochiul căutam să văd dacă mătuşa Irina îşi face vreo cruce. La urmă a făcut una mare şi a început să râdă în hohote. Observând privirea mea îndreptată asupra ei, a zis:

-Ţi-a spus afumatul de David David, că-s baptistă? De mult mă ocărăşte, ca să nu aibă popii încredere în mine. Mi-au spus că-s penticostală, reformatuş, catolică, baptistă, martoră a lui Iehova. Dar ei nu ştiu că sunt ortodoxă mai bună ca toţi cârtitorii mei, de când mă ştiu, de parcă le-aş fi mâncat mălaiul din lingură.

Am gustat bucatele mătuşii Irina. Era prima oară când stăteam la masă într-o casă atât de veche, singura rămasă în sat şi chiar în împrejurimi.

Din vorbă în vorbă, aud pe baba Irina:

-Domnule Preot, să ai grijă! Nu-i bine să fii hiretic. Pe aici oamenii sunt supărăcioşi. Te poţi aştepta la ceva neplăcut. Am auzit în premieră expresia de hiretic şi nu pricepeam cum ar veni.

-Dar ce înseamnă hiretic? întreb eu nelămurit.

-Cam cum te-ai purtat cu oamenii la biserică. Odată-i lăudai, apoi îi criticai, alteori ne blestemai biserica de parcă ar fi o şură, să ardă de Sfântul Ilie, la anul.

M-am uitat lung la baba înţeleaptă. S-a făcut tăcere. După o vreme, o aud din nou:

-Dacă mai cerţi lumea, au spus că te-or scoate afară din sat. Că doar n-or fi batjocoriţi de un răgăţean venetic. Mă gândeam ce aiurea sună răgăţean şi mai ales venetic. Asta durea cel mai tare. Eram doar în ţara mea. Cum să-mi spună venetic?

Gândindu-mă la vorbele sincere ale Irinei din Tioltiur, am întrebat-o:

- Dar acum ce să fac? Cum să mă comport ca să le placă oamenilor din Tioltiur?

- De acum nu le mai zici nimic. Ajung zece pari la un car cu oale. Eu am să fiu mereu printre ei şi am să-ţi spun cum merge valul, ca să ştii cum este mai bine ca să învingem şi să facem biserica nouă. Când am auzit vorbele bătrânei înţelepte, m-am gândit că Dumnezeu mi-a scos-o în cale: un înger păzitor. M-am bucurat. Aveam acum un mare ajutor. Cunoştea satul şi melicurile sătenilor. Puteam mai uşor pătrunde în judecata şi vrerea lor.

I-am mulţumit din inimă pentru masa gătită în specificul ardelean cu rântaş gras şi gustos. I-am mulţumit, mai ales, pentru sfaturile date, masa cea mai preţioasă.

Eram deja pe drumul cel bun.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.