Dintr-o familie de mici funcționari, Emile Boutroux, se naște în anul 1845, lângă Paris. Profesorul său a fost Lacheller, filosoful care a influențat întreaga filosofie franceză mai recentă. Își completează studiile la Universitatea Heidelberg (Germania) înfruptându-se din filosofia clasică germană, fixându-și propria-i metodă istorică, așa cum apare în studiile frumoase asupra lui Kant, Leibniz, J. Bohme, Descartes.

Traduce marea carte a lui Zeiler asupra filosofiei grecilor. Ajunge profesor universitar la Montpellier, obținând doctoratul, după care ajunge profesor la Sorbona (Paris), fiind ales membru al Academiei Franceze și membru al mai multor universități și academii străine.

Emile Boutroux a fost una din figurile cele mai mari ale învățământului țării sale și figura morală care a dominat și în congresele internaționale de filosofie și destinul politic al Franței, în timpul ultimului război mondial, murind după victoria Franței, în anul 1921.

Se spune că începând cu Lacheller și Boutroux, filosofia franceză contemporană se emancipează cu totul de pozitivism, criticând servitutea față de știință într-un fel dialectic, filosofic, examinând ideea de Existență ca atare, deci legea cauzalității – orice efect are o cauză care îl determină în mod necesar.

Filosofia lui Emile Boutroux este un punct de plecare pentru toată filosofia franceză recentă. Filosoful Bergson nu ar fi fost posibil: fără Boutroux! El a plecat de la abstract până în regiunile tot mai bogate în conținut concret: „A cunoaște lucrurile în ordinea creației lor, înseamnă a le cunoaște în Dumnezeu, căci o cauză nu poate fi admisă ca atare dacă ea nu este legată printr-o legătură de participare, de cauza primă. Dar spiritul poate el să ajungă până la această esență supremă? Se poate spune că științele pozitive, de-a lungul studiului fenomenelor, caută deja pe Dumnezeu. Căci ele caută primul principiu al lucrurilor. Diferitele concepte la care încercăm să aducem tot ceea ce este dat în experiență nu sunt, într-un oarecare sens, decât definițiuni ale lui Dumnezeu. Dumnezeu este această ființă însăși, ale cărei acțiuni creatoare le simțim în ceea ce este mai adânc în noi. El este Ființa perfectă și necesară. În El, puterea sau libertatea este infinită. Ea este izvorul existenței sale, care în acel fel, nu este supusă constrângerii fatalității. Esența divină, coeternă cu puterea sa, este perfecție actuală. Ea este necesară ca o necesitate practică...Dumnezeu este creatorul esenței și existenței ființelor. În plus, acțiunea Sa, providența sa neîntreruptă, este aceea care dă formelor superioare facultatea de a întrebuința, ca instrumente ale lor, formele inferioare. Prin această doctrină a libertății divine, contingența pe care o prezintă, ierarhia formelor și a legilor generale ale lumii este explicată” (pag. 641 – De la contingence des lois de la nature).

Calinic Argeșeanul