A crede că, Domnul Dumnezeu, îl lasă rece și nu-i înduioșată inima la rugăciunile pe care i le adresăm, înseamnă a ofensa dumnezeiasca Sa bunătate!

M-am întrebat și mi-am și răspuns: Domnul Dumnezeu, de unde a luat cele mai nobile simțăminte alese ale inimilor noastre? Mă bucur să îndrăznesc a spune: că din Însăși Ființa Sa a luat Dumnezeu, ceea ce a pus mai bun în inima noastră, inima noastră născută din inima Lui Împărătească!

Din oceanul iubirii Sale nesfârșite s-a așezat în noi această picătură de apă vie, pe care o dăm fraților noștri spre a le potoli setea. Flacăra, care arde în pieptul nostru pentru a încălzi pe acești frați, din Sânul Lui Dumnezeu a țâșnit. Un Cuptor nestins este Dumnezeu, un Izvor veșnic.

Ce credeți că se întâmplă când un om cade în genunchi, ca să se roage și el, sărmanul? Cu cât inima noastră arde de iubirea cea nemuritoare a lui Dumnezeu, cu atât mai mult, ruga noastră se înalță mai puternică și cuprinzătoare spre Cer. O iubire fără margini (Doamne Iisuse, ajută-ne ca așa să fie mereu) are totdeauna dreptate și trecere în fața lui Dumnezeu și rugăciunea este mereu împlinită și întru milă ascultată, că El a zis: „Mi-e milă de popor!”

Cum răspunde Domnul Dumnezeu rugăciunilor noastre?

Ca un Părinte Atoatemilostiv! Grabnic și necondiționat!

Cu mult înainte ca fiul să fi deschis gura, inima Tatălui Ceresc a înțeles totul. Și înainte ca buzele prietenului să fi rostit cererea, inima Marelui Prieten a și hotărât să dea tot. Să nu uităm niciodată că în fața unei umilite și arzătoare rugăciuni a unui suflet chinuit, cad toate îngrădirile unei istețimi înguste. Este absolut necesar să nu uităm Cuvântul lui Iisus din Evanghelie: „Tot ceea ce veți cere de la Tatăl Meu, întru numele Meu, vă va da vouă” (Ioan 16, 23).

Atunci când vom iubi pe Dumnezeu ca pe un Tată și ca pe un prieten, vom putea să-L facem luător aminte la rugăciunile îndreptate către Dânsul.

Dacă vom face o numărătoare, vom vedea că cei mai mulți dintre noi ne adresăm Domnului Dumnezeu, în rugăciune, cuprinși de mare tristețe și multă tulburare, adică, am putea spune că, durerea, mai mult decât bucuria și iubirea, ne duce la picioarele lui Dumnezeu. Am putea spune atunci că ruga aceasta seamănă ca un geamăt, suspin sau strigăt deznădăjduit.

Știm că viața este o încercare aspră și pentru cei mai mulți un fel de mucenicie albă și că, dacă oamenii ar ști dinainte ceea ce ar trebui să îndure, ar intra într-o deznădăjduire bolnavă și de nevindecat.

Dar să nu ne apucăm de jelit și bocit. Să gândim bine, pur, frumos și optimist pentru că ceea ce simțim noi în cea mai curată și mai mărinimoasă parte a ființei noastre, simte și Dumnezeu într-un fel negrăit de adânc. Domnul Dumnezeu ne înduioșează și se înduplecă așa cum poate să o facă numai Ființa de atotstăpânitoare inteligență și de bunătate nemărginită.

Să nu ne îndoim niciodată!

Să fim încredințați, că toată rugăciunea ce se înalță dintr-o inimă îndurerată, găsește, de bună seamă, calea cea sigură și mai scurtă către inima lui Dumnezeu!

Să credem nestrămutat în Domnul Dumnezeu!

Calinic Argeșeanul